Şi am văzut în sfârşit mult așteptatul si deja mult prea cronicatul film al James Cameron. Da, filmul ăla, pentru care părintele blockbusterelor a așteptat 15 ani pentru ca tehnologia să avanseze. Am fost din curiozitate şi din exasperare. Începusem să am lehamite de atâtea cronici, articole si tot soiul de news-uri destul de ieftine, aş spune eu, despre mega filmul lui Cameron. Cea mai tare mi se pare cea legată de scena care a fost scoasă din film şi în care protagoniştii, Jack şi Neytiri fac sex. Se putea, oare, ca alienii să nu copuleze? Şi aici imaginaţia lui Cameron, m-a făcut paf, ce să mai spun…cei doi fac dragoste cu cozile, în coadă sau stând în coadă…sau mai bine tac.
Titlul nu este o ironie. Şi nici o pretenţie intelectuală sau un snobism care vrea să pară interesant. De ce o non-cronică de film? Foarte simplu, pentru că Avatar nu este un film. Avatar este doar o experienţă cinematografică. Şi da, l-am văzut cu ochelari, la mall în IMAX-ul din Cluj, înconjurată de oameni care, în mod evident, cel puţin unii dintre ei, se plictiseau şi se plângeau de dureri de cap…pentru că Cameron îţi vâră pe nas o experiență 3D care durează aproape 3 ore, convins fiind că o să-ţi placă de nu te doare capu…ca şi cum ar fi fost dinadins surd, preocupat doar să dea culoare frunzelor şi să-şi imagineze roboţii ucigaşi.
Înainte de a fi calificată drept răutăcioasă sau un no name care are tupeul fantastic de a-şi bate joc de Cameron şi de o capodoperă cinematografică ajunsă deja pe locul doi in box office-ul mondial, înregistrând nu ştiu câte zeci de mii la puterea n încasări….vreau să precizez că îmi plac sf-urile blockbusterele însă, cele inteligente. Mă înclin oricând în faţa lui Matrix, Lord of the Rings, Harry Potter sau Equilibrum, Terminator sau Aliens.
Am avut emoţii, sincer, când am intrat în sală. Mă gândeam la faptul că toţi i-au dat avizul pozitiv, inclusiv britanicii lui The Guardian. Aşadar, nu credeam că mă va dezamăgi. Revenind la peliculă, Avatar nu impresionează cu nimic, în afară de hologramă. El dă startul, de fapt, experienţei cinematografice care înlocuieşte povestea. Avatar nu este poveste, nu este o epopee, deşi, aparent, se vrea şi, mai mult chiar, îşi revendică această pretenţie. Tataia efectelor-speciale, alias James, construieşte o lume, lumea Pandorei şi a populaţiei Na ‘vi pe o poveste însă răsuflată, chiar obosită de atâta uz şi uşor ridicolă. De la un capăt la altul, acţiunea este previzibilă. Nu impresionează, nu surprinde şi nu te încălzeşte cu absolut nimic. Nu-ţi provoacă nicio revelaţie, nicio idee, nici un ceva pe seama căruia să meditezi, nicio frază care să-ţi rămână în minte. Te traversează doar senzaţiile…asemenea unui flux. Stai pe spate, cu ochelari la ochi şi te afunzi în scaun pentru a te arunca în gol pe aripile unui ikran, pasăre bestiar în culori ţipătoare care scoate sunete de te trec fiori pe şira spinării sau te fereşti, ghemuit sub scaun, de picioarele gigante, de tablă ale unor roboţi umanoizi.
Din păcate, puterea imaginaţiei realizată prin tehnologie nu pune haine peste concepte. Conceptele pe care se bazează povestea sunt mult prea uzate , iar filosofia este una primară. Mesajul este cât se poate de comercial şi de postmodern: întoarcerea la natură şi pro-ecologia, la care se adaugă happy end-ul iubirii care învinge…toate bune şi frumoase căci, acestea nu sunt valori rele în sine, dimpotrivă ar trebui să dea de gândit omului contemporan care s-a îndepărtat atât de mult de sacralitate, de comuniunea cu natura şi de începuturile sale, dominat fiind tot mai mult de consumerism . No comment, în ceea ce priveşte tehnica . La capitolul ideea însă şi scenariu, Avatar nu este decât o dulcegărie sentimentală, pseudo-odiseea unui fost puşcaş marin american, întâmplător paralizat de la mijloc în jos, cam prost aşa de felul lui şi foarte superficial replicând cu cool, atunci când este primit în comunitatea spirituală a Pandorei şi când începe să fie iniţiat pentru a-şi descoperi adevărata Vedere şi Sinele autentic, pînă la urmă..
Mi-a plăcut Arborele Vieţii, cel cu crengi fosforescente în formă de macaroane, în care sălăşluia Spiritul Universal sau Mama Natură pe care alienii cu pielea albastră o numeau Eywa şi despre care spuneau că păstrează echilibrul vieţii. M-a mişcat într-adevăr cutremurător, scena apocaliptică în care lumea lor este practic disecată pe viu…poate că în această scenă Cameron a fost singura dată capabil să umanizeze povestea cu-adevărat. Pe chipurile albastre ale acestor fiinţe cu coadă neuronală se putea citi disperarea adâncă, mai adâncă decât gura unui hău ce se cască. Mai mult decât disperare, mi se pare că aici Cameron a încercat să redea o formă de deznădejde universală. Mi-a plăcut faptul că lumea Pandorei era înfăţişată asemenea asemenea unei reţele energetice universale…fiecare în celălalt, Unul în toate şi Toate în unul. Şi cam atât.
James Cameron declarase pe undeva că marea provocare a proiectului cinematografic a fost găsirea unui echilibru între poveste şi efectele speciale, între profunzimile sufletului şi wow-ul tehnic. M-am dus la Cinema City cu ideea asta în minte. Din punctul meu de vedere, Cameron a ratat de data aceasta. Concentrându-se prea mult pe recrearea universului fantastic de pe Pandora, pelicula a uitat să spună povestea şi nu a explorat în abis interioritatea subiectului. Bazându-se exclusiv pe tehnici şi pe tehnologii, Avatar este doar o explorare a imaginii, de aceea primează senzaţia şi nu ideea. Este doar o producţie empiristă care comunică o pseudo-doctrină. In plus, este doldora de clişee cinematografice şi de americanisme.
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
Pentru cei interesati recomand :
The Huffington Post Crazy, ridiculous and irresistible
The Guardian Avatar shows cinema’s weakness
New York Times A new eden of cosmic and cinematic















