Emmanuel Levinas se distinge în Franţa ca promotor al fenomenologiei, reinterpretând în manieră proprie unele teme filosofice, dar şi în calitate de traducător al lui Husserl şi Heidegger. Levinas se afirmă ca un gânditor inedit, pe de o parte propunând o etică fenomenologică radicală, centrată pe problema alterităţii, iar pe de altă parte dedicându-se studiului Talmudului. Filosofia sa poartă astfel semnele fenomenologice şi iudaice deopotrivă.
Nivelurile constitutive ale subiectivităţii
Putem distinge 3 etape în constituirea subiectivităţii levinasiene. O primă etapă cuprinde texte ca Timpul şi Altul, Descoperind existenţa cu Husserl şi Heidegger, De la existenţă la existent. Existenţa fără existent – il y a este registrul ontologic al pozitivităţii pure în care nu s-a configurat prin separaţie subiectivitatea, acea neutralitate a impersonalului ce ameninţă cu disoluţia, denumit prin termenul il y a. Ilyalitatea are o dimensiune nocturnă, este neutrul fiinţei obscure şi se revelează în insomnie. Il y a, se află, există nu trimite la ceva determinat, nu produce o epifanie, nu ancorează sensibilitatea într-o finitudine, ci doar livrează muzicalitatea constantă, monotonă şi inexpresivă a subzistenţei. Se există fără un cineva care să existe, se întâmplă fără eveniment, fără chip, fără expresie.
Dar, în această referinţă la sine însuşi, omul distinge un fel de dualitate. Identitatea cu sine însuşi pierde caracterul unei forme logice şi tautologice; ea îmbracă o formă dramatică. Identitatea fiinţei revelează natura sa de încătuşare, întrucât ea apare sub forma suferinţei invitând la evaziune.
A doua perioadă a operei levinasiene este marcată de volumul Totalitate şi Infinit apărut în anul 1961. Subiectivitatea este aici descrisă printr-un apel la dualism între Acelaşi şi Altul, exterioritate şi interioritate, totalitate şi infinit, ca fiind baza oricărei încercări teoretice, practice şi axiologice de a totaliza trăirile experienţei subiectului. Intriga subiectivităţii pare să se joace în această aparentă opoziţie. Levinas vorbeşte de aceeaşi mişcare circulatorie ce se traduce acum prin nevoie şi al cărei unic scop este acela de a asimila orice element străin pentru a-l îngloba. Nevoile multiple se revelează prin corporeitate, prin necesitatea de a avea o locuinţă şi prin aceea de a lucra. Acestea prelungesc replierea în sine şi recluziunea sub forma dependenţei: în nevoie, alteritatea oricărui lucru este neantizată, redusă la eu, la plăcerea pe care eul o resimte în ceea ce priveşte nevoia de cutare sau cutare lucru. Atâta timp cât subiectul se lasă dominat de nevoie, ceea ce Levinas numeşte dorinţa interpretată la comun, subiectivitatea va ignora ceea ce ar putea fi înscris sub semnul altului. Dorinţa metafizică inversează acest proces, împingând subiectul spre exterioritate, spre Înalt, spre Invizibil.
A treia perioadă a constituirii subiectivităţii este oglindită de lucrarea Altfel decât a fi sau dincolo de esenţă, şi presupune, într-o anumită măsură, o schimbare de poziţie. În această operă nu mai putem vorbi de un subiect situat în aşteptarea sau în presentimentul altesităţii ci, de un subiect responsabil de celălalt, o subiectivitate ce poate fi înţeleasă numai prin pasivitate şi expunere către celălalt, prin vulnerabilitate extremă.
Ce este Kabala?
Teoria levinasiană a subiectivităţii nu poate fi înţeleasă dacă apelăm doar la latura sa fenomenologică. Simbolistica chipului şi mesianismul subiectivităţii levinasiene nu pot fi înţelese decât dacă facem un periplu în cultura ebraică, altfel spus, dacă apelăm la învăţătura cabalistă. În ebraică se scrie Kabbalah, provenind de la rădăcina Qibel care înseamnă a primi. Apelativul se referă la obiceiul primirii cunoaşterii pe cale orală, de aceea etimologic se aproprie mult de termenul de tradiţie.
Pentru a înţelege modul cum se constituie subiectivitatea levinasiană, pe diferenţa dintre Altul şi Acelaşi, pe Altul decât Fiinţa ca dincolo de Fiinţă, din nou, va trebui să facem apel la tradiţia ebraică. Astfel, în Zohar, ni se vorbeşte despre o existenţă negativă şi despre o existenţă pozitivă. Existenţa negativă, absolutul, nu poate fi definită, fiindcă, atunci când este definită ea încetează să mai fie negativă. Zoharul ne vorbeşte de 3 văluri negative: AIN, Supremul Ain, Negativul, AIN SOPH, Expansiunea Nelimitată, AIN SOPH AUR, Lumina nelimitată. Cele 3 văluri negative ale existenţei emană din Absolut, din Nedefinit. El nu poate fi cuprins cu mintea, nu îl putem conceptualiza sau tematiza, nu poate fi cuprins în discurs, dar este anterior oricărui discurs şi cauză a oricărui discurs. El, Absolutul, Altul se comunică şi se dăruieşte în tăcere şi nerostire.
De asemenea, sufletul este o lumină învăluită. Lumina sa este triplă:
Neschamah sau spiritul, Ruach sau sufletul, Nephesch sau mediatorul maleabil.
Chipul şi Oglinda-lectură
Chipul levinasian nu poate fi înţeles decât la limita a două tradiţii, recunoscute ca atare în gândirea sa, care nu pot fi separate una de cealaltă şi care se întrepătrund asemenea luminii şi umbrei în lumea clar-obscură a unui tablou renascentist. Chipul levinasian se naşte chiar la confluenţa, în între-pătrunderea acestor două tradiţii care sunt elenismul şi iudaismul. Ele sunt interdependente şi inseparabilitatea lor creează un spaţiu traversat de dincolo care ne permite să discernem sau, altfel spus, să aflăm sensul ascuns al chipului dezbrăcat de orice apartenenţă la această lume şi de orice dorinţă de posesiune revendicativă. Acest spaţiu ciudat, ce seamănă mai mult cu o întâlnire, este oglinda în care limbajul vorbeşte despre sine, din nou, spaţiu a-topic, în care Rostirea se rosteşte pe sine prin Rostit, negându-se prin afirmaţie conciliatoare, nedezvăluindu-se niciodată în totalitate, retrăgându-se, lăsându-şi semnul ca urmă. Carnea, trupul, capătă astfel o dimensiune transcendentă. Trupul devine sălaş în care legile sacre sunt grevate, aşa cum faţa înălţătoare este limba Numelui Pur sub care chipul mistic al divinităţii se înfăţişează în întâlnirea-carte în gloria sa ascunsă. Alfabetul reprezintă pentru un evreu chipul mistic al adevărului, corpul adevărului, antrophos. Acest chip mistic al adevărului pentru Levinas, este Urma. În carne, în mângâiere, în simbolul senzorial se ascunde dialectica trecerii de la neîntruchipare la chip, de la Rostire la Rostit. Literele alfabetului ebraic sunt văzute ca elemente ale chipului. Această concepţie, ne spune Gershom Scholem traversează istoria Kabalei de la începuturi. Una dintre cele mai vechi scrieri aparţine Kabalei hispanice, Cartea despre Chip, Sefer ha Temuna. Chipul este al literelor, este chipul simbolic al divinităţii, este hermeneutica transcendentală. Cel care se cufundă în interpretarea lite-relor vede faţa lui Dumnezeu. Chipul Suprem este Marele Chip, Îngăduitorul, apelul, interdicţia de a ucide.
Primul nivel de constituire a subiectivităţii coincide, într-o oarecare măsură, cu vălurile negative din Kabală, aici îşi găseşte sursa şi inspiraţia. Se spune în tradiţia ebraică faptul că întreaga creaţie emană din vălurile negative, din Ain Soph Aur, Lumina Nelimitată care umbreşte Arborele Vieţii, pe Adam Kadmon. Interesant este rolul umbrei, al întunericului din care izvorăşte tot ceea ce există. Ceea ce noi considerăm lumină nu este decât umbra Absolutului, Altului. Noi nu putem vedea decât urma Sa, ceea ce a lăsat trecând, Spatele. Este mai mult decât evident faptul că noţiunile de urmă şi de enigmă îşi au sorgintea în scrierile biblice.
Altul levinasian nu este nici Fiinţa nici Neantul, el este dincolo de Fiinţă şi Neant, dincolo de existenţă, dar este cauza primă a subiectului, a tot ceea ce există. Mai mult, noţiunea de alteritate se intersectează cu cea de ileitate, urmă şi enigmă. Altul decât Fiinţa deschide o a treia cale ce corespunde elecţiunii, majestăţii şi înălţimii. Ileitatea care subzistă ca urmă pe chipul aproapelui provine dintr-un imemorial, dintr-un dincolo de care memoria nu se poate înstăpâni. Ileitatea, deşi provine din imemorial, ea se desfăşoară şi are loc în timp, în planul orizontal, creând un răstimp în timp, o ruptură al cărei sens nu poate fi captat de conştiinţa totalizatoare, de intelectul care ia în posesie, care tematizează şi conceptualizează. Cu toate acestea, ileitatea se face eveniment.
În acest prim nivel de existenţă, subiectul resimte greutatea lui a fi ca fiind zdrobitoare, înăbuşitoare, fără ieşire. În Kabală ni se spune că sufletul este comparat cu o flacără. Pentru a deveni conştient de propria sa fericire se desprinde de focul etern, de Tatăl, de Kether, pentru a deveni conştient de propria sa fericire. Forţele naturii au fost atât de puternice, încât s-a creat mirajul dorinţei care a determinat subiectul să uite şi să se adâncească şi mai mult în această iluzie, maya. Revenind la Levinas, odată cu apariţia ipostazei, cea care reuşeşte să iasă din anonimatul existenţial, făcîndu-se autoconştientă, identifică acest al doilea nivel cu cel al nevoii şi al dorinţei interpretate la comun. Levinas insistă asupra faptului că, în cazul în care subiectul rămâne în totalitate identificat nevoilor sale, cotidianităţii, riscă să nu îl primească pe Altul, să nu se situeze în orizontul deschisului şi al ospitalităţii, refuzând practic străinul şi neînţelesul. Acestei dorinţe, gânditorul îi opune dorinţa metafizică, pentru invizibil. Dacă în primele două nivele, subiectul încă se mai află în dualisme, între altul şi acelaşi, în a treia etapă a constituirii sale el deja nu mai este, el devine pentru-celălalt, altfel decât a fi. Din nou, facem apel la învăţătura ebraică care susţine că sufletul este natură triplă. Neschamah corespunde celui de-al treilea nivel levinasian, cel în care subiectul se neagă în totalitate pe sine devenind pentru-celălalt, lăsând alteritatea să îl locuiască. Neschamah este Spiritul pentru evrei, partea ascunsă şi cea mai misterioasă, cea mai apropiată de divin. Ruach ar corespunde celui de-al doilea nivel, unde subiectul se lasă traversat de descoperirea celuilalt, fundamentându-se pe pentru-celălalt. În ebraică, Ruach este sufletul uman. Nephesch corespunde aşadar plinătăţii greoie şi închise în sine a fi-ului care nu vrea să se abandoneze pe sine, ci, dimpotrivă, să rămână în sine, în posesia şi siguranţa sinelui.
A treia cale: ileitatea şi stranietatea chipului
Pentru Levinas, Celălalt este originea limbajului şi a oricărui discurs asupra limbajului, el fiind cel care se spune, făcându-le posibile pe amândouă. Înţelegerea scrierilor levinasiene survine în momentul în care luăm împreună elenismul şi iudaismul, depăşindu-le în lectura feţei. Subiectul de care ne vorbeşte Levinas este un subiect lipsit de ipseitate, a cărui singură permanenţă se regăseşte în permanenta pierdere de sine. Nu mai este vorba de un subiect conceput în sensul filosofiei moderne care se auto-constituie, omnipotent. Pentru Levinas, conştiinţa este o pierdere de conştiinţă nu pentru a lăsa loc inconştientului ci, în sensul unei renunţări conştiente şi voluntare la puterea constitutivă.
Lucrarea a fost prezentată în cadrul proiectului „Avangardă şi transdisciplinariate”, coordonat de Petrişor Militaru şi realizat în colaborare cu Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova Secţia audio-video.
Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin Fondul Social European, în cadrul proiectului POSDRU/107/1.5/S/76841, cu titlul „Studii doctorale moderne: internaţionalizare şi interdisciplinarita
Text publicat în revista Mozaicul, Nr. 2/2012 Pentru detalii dați click
aici
