Avatarul unei non-cronici de film

Şi am văzut în sfârşit mult așteptatul si deja mult prea cronicatul film al James Cameron. Da, filmul ăla, pentru care părintele blockbusterelor a așteptat 15 ani pentru ca tehnologia să avanseze. Am fost din curiozitate şi din exasperare. Începusem să  am lehamite de atâtea cronici, articole si tot soiul de news-uri destul de ieftine, aş spune eu, despre mega filmul lui Cameron. Cea mai tare mi se pare cea legată de scena care a fost scoasă din film şi în care protagoniştii, Jack şi Neytiri fac sex. Se putea, oare, ca alienii să nu copuleze? Şi aici imaginaţia lui Cameron, m-a făcut paf, ce să mai spun…cei doi fac dragoste cu cozile, în coadă sau stând în coadă…sau mai bine tac.

Titlul nu este o ironie.  Şi nici o pretenţie intelectuală sau un snobism care vrea să pară interesant. De ce o non-cronică de film? Foarte simplu, pentru că Avatar nu este un film. Avatar este doar o experienţă cinematografică. Şi da, l-am văzut cu ochelari, la mall  în IMAX-ul din Cluj, înconjurată de oameni care, în mod evident, cel puţin unii dintre ei, se plictiseau şi se plângeau de dureri de cap…pentru că Cameron îţi vâră pe nas o experiență 3D  care durează aproape 3 ore, convins fiind că o să-ţi placă de nu te doare capu…ca şi cum ar fi fost dinadins surd, preocupat doar să dea culoare frunzelor şi să-şi imagineze roboţii ucigaşi.

Înainte de a fi calificată drept răutăcioasă sau un no name care are tupeul fantastic de a-şi bate joc de Cameron şi de o capodoperă cinematografică ajunsă deja  pe locul doi in box office-ul mondial, înregistrând nu ştiu câte zeci de mii la puterea n încasări….vreau să precizez că îmi plac sf-urile blockbusterele însă, cele inteligente. Mă înclin oricând în faţa lui Matrix, Lord of the Rings, Harry Potter sau Equilibrum, Terminator sau Aliens.

Am avut emoţii, sincer, când am intrat în sală. Mă gândeam la faptul că toţi i-au dat avizul pozitiv, inclusiv britanicii lui The Guardian. Aşadar, nu credeam că mă va dezamăgi.  Revenind la peliculă, Avatar nu impresionează cu nimic, în afară de hologramă. El dă startul, de fapt, experienţei cinematografice care înlocuieşte povestea. Avatar nu este poveste, nu este o epopee, deşi, aparent, se vrea şi, mai mult chiar, îşi revendică această pretenţie. Tataia efectelor-speciale, alias  James, construieşte o lume, lumea Pandorei şi a populaţiei Na ‘vi pe o poveste însă răsuflată, chiar obosită de atâta uz şi uşor ridicolă.  De la un capăt la altul, acţiunea este previzibilă. Nu impresionează, nu surprinde şi nu te încălzeşte cu absolut nimic. Nu-ţi provoacă nicio revelaţie, nicio idee, nici un ceva pe seama căruia să meditezi, nicio frază care să-ţi rămână în minte.  Te traversează doar senzaţiile…asemenea unui flux. Stai pe spate, cu ochelari la ochi şi te afunzi în scaun  pentru a te arunca în gol pe aripile unui ikran, pasăre bestiar în culori ţipătoare care scoate sunete de te trec fiori pe şira spinării sau te fereşti, ghemuit sub scaun, de picioarele gigante, de tablă ale unor roboţi umanoizi.

Din păcate, puterea imaginaţiei realizată prin tehnologie nu pune haine peste concepte. Conceptele pe care se bazează  povestea sunt mult prea uzate , iar filosofia este una primară. Mesajul este cât se poate de comercial şi de postmodern: întoarcerea la natură şi pro-ecologia, la care se adaugă happy end-ul  iubirii care învinge…toate bune şi frumoase căci, acestea nu sunt valori rele în sine, dimpotrivă ar trebui să dea de gândit omului contemporan care s-a îndepărtat atât de mult de sacralitate, de comuniunea cu natura şi de începuturile sale, dominat fiind tot mai mult de consumerism . No comment, în ceea ce priveşte tehnica . La capitolul ideea însă şi scenariu, Avatar nu este decât o dulcegărie sentimentală, pseudo-odiseea unui fost puşcaş marin american, întâmplător paralizat de la mijloc în jos, cam prost aşa de felul lui şi foarte superficial replicând cu cool, atunci când este primit în comunitatea spirituală a Pandorei şi când începe să fie iniţiat pentru a-şi descoperi adevărata Vedere şi Sinele autentic, pînă la urmă..

Mi-a plăcut Arborele Vieţii, cel cu crengi  fosforescente în formă de macaroane, în care sălăşluia Spiritul Universal sau Mama Natură pe care alienii cu pielea albastră o numeau Eywa şi despre care spuneau că păstrează echilibrul vieţii. M-a mişcat într-adevăr cutremurător, scena apocaliptică în care lumea lor este practic disecată pe viu…poate că în această scenă Cameron a fost singura dată capabil să umanizeze povestea cu-adevărat. Pe chipurile albastre ale acestor fiinţe cu coadă neuronală se putea citi disperarea adâncă, mai adâncă decât gura unui hău ce se cască. Mai mult decât disperare, mi se pare că aici Cameron a încercat să redea o formă de deznădejde universală.  Mi-a plăcut faptul că lumea Pandorei era înfăţişată asemenea asemenea unei reţele energetice universale…fiecare în celălalt, Unul în toate şi Toate în unul. Şi cam atât.

James Cameron declarase pe undeva că marea provocare a proiectului cinematografic a fost găsirea unui echilibru între poveste şi efectele speciale, între profunzimile sufletului şi wow-ul tehnic. M-am dus la Cinema City cu ideea asta în minte. Din punctul meu de vedere, Cameron a ratat de data aceasta. Concentrându-se prea mult pe recrearea universului fantastic de pe Pandora, pelicula a uitat să spună povestea şi nu a explorat  în abis interioritatea subiectului. Bazându-se exclusiv pe tehnici şi pe tehnologii, Avatar este doar o explorare a imaginii, de aceea primează senzaţia şi nu ideea.  Este doar o producţie empiristă care comunică o pseudo-doctrină. In plus, este doldora de clişee cinematografice şi de americanisme.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Pentru cei interesati recomand :

The Huffington Post Crazy, ridiculous and irresistible

The Guardian  Avatar shows cinema’s weakness

New York Times A new eden of cosmic and cinematic

Eşecul unei revoluţii

Am senzaţia că trăiesc într-o lume monocromă…sau poate că este doar iarna care îmbracă totul în nonculoare. Trăiesc una din acele bizarerii sentimentale existenţiale în care golul din mine se îmbină cumva cu golul vremii.

22 decembrie. Tocmai ce am urmărit un documentar pe TVR Cultural despre Revoluţia din 89. Mda, unul din puţinele posturi care mai încearcă contemporanilor să le reamintească. Mi-a lăsat un gust amar…mă gândesc la faptul că pentru fiecare român perioada sărbătorilor de iarnă ar trebui să fie prilej de răgaz existenţial şi de aducere aminte. Câţi dintre noi însă îşi mai amintesc de tinerii care au ieşit pe străzi acum 20 de ani?

M-a pus pe gânduri interviul pe care l-a dat George Militaru, regizor TVR, unul din participanţii la Revoluţie. Vorbea oarecum in derâdere despre aşa-zisele faciliţi ale celor care au carnet de revoluţionar. George Militaru mărturiseşte că nu şi-a revendicat niciun drept: nici cei nu ştiu cîţi metri pătraţi pentru locul de veci, nici tichetele gratuite pentru transportul în comun pentru că el călătoreşte cu maşina personală. Ce ar schimba din viaţa lui? Răspunsul este cât se poate de elocvent: nu aş schimbi nimic din viaţa mea, cu excepţia unui singur lucru: ŢARA. Dacă aş fi acum cu 20 de ani mai tînăr, aş schimba ţara în care trăiesc. Aş alege o ţară cu adevărat liberă şi democratică…pentru că acum România este o ţară liberă, însă nu este democratică.

Iată mărturia unui om care a ales să nu stea în casă, ci să iasă pe stradă, acum 20 de ani şi să strige în numele libertăţii. Sau regretul. Din mărturia sa şi a celorlalţi care au participat la documentar, fie ei revoluţionari sau analişti politici, constat cu amărăciune că românii trăiesc un efect post-traumatic-revoluţionar: este chiar eşecul revoluţiei din 89. Complexul acesta, refulat sau nu, este prezent în conştiinţa fiecărui român, fie el mai tănăr sau mai bătrân. Şi el nu se manifestă doar la nivel economic şi cotidian, ci şi la un nivel profund, abisal, psihologic, adânc înrădăcinat în mentalul colectiv şi, implicit, individual.

Pentru ce s-a ieşit atunci în stradă? Pentru libertate, evident. Imediat, vine însă întrebarea: Ce am făcut din libertate? Ce am făcut din noi înşine? Ce am făcut cu amintirea celor care au căzut?

S-a luptat atunci pentru un regim democratic. Pe cine am pus însă în loc? Ne-am obişnuit să aruncăm vina pe clasa politică. Nimeni nu contestă faptul că ea ar trebui reformată. Uităm însă, prea des, aş spune eu, că noi suntem cei care am ales actuala clasă politică. NOI. Ştiţi cum e, clasa politică, starea sociala şi culturală a unei ţări este oglinda oamenilor care o vieţuiesc şi o formează.

Noi ne pricepem însă să fim măturătorii melancolici ai Europei, poeţii alungaţi din Cortul Poeziei, cerşetorii sublunari cu mâna întinsă la Dumnezeu. Dă-mi, Doamne! Dă-mi! Doamne, ocroteşte-i pe români! Ce ţi-e scris în frunte îţi este pus! Da, neam de oieri paşnici, detaşaţi şi nu urmaşii unor vikingi înaripaţi.

Poate că ar trebui să ne metamorfozăm singuri, să ne chircim înăuntru, să ne îndesăm bine de tot şi abia apoi să ne ieşim din margini. Eu susţin în continuare că românii nu-şi cunosc esenţa propriului neam. Noi nu avem spirit civic şi nici măcar nu avem curajul să ne asumăm o revoluţie, motiv pentru care ceea ce s-a întâmplat în 89 rămâne în cartea de istorie universală o pagină albă, umbrită de regrete şi de nemulţumiri, etichetată drept unul din cele mai incerte evenimente postcomuniste, prin comparaţie cu celelalte revoluţii.

Nu vreau să merg atât de departe şi să afirm că, în realitate, poporul român nu şi-a asumat niciodată propria revoluţie. Cert este că, urmele groase şi sloioase ale traumei comuniste îşi fac încă simţită prezenţa în prefixul post al contemporaneităţii. Într-un fel, mă bucur că nu am putut participa la revoluţie. Acum am mai puţine regrete…sau regretele mele sunt mai puţin amare. Şi eu trăiesc un astfel de complex. Am afirmat în nenumărate rânduri că, dacă aş fi avut vârsta pe acre o am acum şi dacă aş fi fost, cel mai probabil, absolventă de filosofie (dacă nu ar fi fost filosofia, ar fi fost literele) aş fi ieşit atunci în stradă. În 89 eram însă doar un copil, aveam doar 6 ani. Singura mea amintire este muribundă în văluri adânci ca într-o ceaţă groasă. Îmi amintesc doar că mama lucra de noapte la spital şi eram doar cu tata şi cu sora mea. Împodobeam bradul de Crăciun. Îmi amintesc teama generală, teamă pe care o vedeam şi în ochii tatei…tata a lucrat o perioadă în armata  şi îl chemaseră, chiar dacă era în rezervă. Îmi amintesc o ploaie de gloanţe. Le auzeam şi le vedeam strălucind în aer ca nişte comete. Da, s-a tras şi în Galaţi, într-o singură noapte cred sau doar de o singură noapte eu îmi amintesc. Tata a stins lumina în casă şi ne-a spus să stăm liniştite.

Eu m-am trezit doar în plină tranziţie, într-o generaţie fără idealuri prea mari. Dacă înainte tinerii luptau pentru o idee, pentru un ideal politic sau social, acum idealul absolut este cum să faci să te cari mai repede din ţară şi să stingi lumina dupa tine. Lucru de înţeles şi de nejudecat. Şi eu vreau  să mă car din ţara asta. Aici pot doar stagna pentru că România este un spaţiu mort. Cel mai grav este că a murit spiritual. Tranziţia asta deşirată la infinit îşi pune invariabil amprenta asupra spiritului prin distopie, prin complexul nowhere, prin spatiul existenţial vid, a-topic, prin mişcarea haotică a no-man s land-ului. Pe scurt, prin lipsa de repere, prin ne-posibilităţi, prin lipsa modelelor sociale şi culturale. Toate acestea sunt doar o variantă a complexului post-revoluţionar-traumatic.  Am putea spune România sau locul-ne-loc.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

România. Decembrie 1989- expoziţie la Muzeul Naţional de Istorie

Pentru că suntem in perioada sărbătorilor, pentru că miroase a Crăciun( nu-i aşa?) mă gândesc că poate este bine să ne amintim, atunci când ne aşezăm în jurul bradului, lângă şemineul imaginar sau real, la lumina lumânărilor, alături de cei dragi la tinerii care au trecut în nefiinţă în 1989 pentru ca noi (da, ştiu aproape nimeni nu se mai gândeşte la asta acum şi poate că nici nu am înţeles care-i faza cu democraţia asta şi cum vine treaba cu puterea în mâna poporului) să fim astăzi liberi.

În perioada 16 decembrie 2009- 28 februarie 2010 Muzeul Naţional de Istorie al României va fi gazda expoziţiei România. Decembrie 1989. Vernisajul are loc miercuri, 16 decembrie.

Expoziţia este tematică şi este structurată pe două capitole. Primul capitol este o ilustrare a modului de viata al românilor în perioada ceauşista, în special anii ‘80, punându-se accent pe privaţiunile economice şi  sociale.

Expoziţia este o oglindă fidelă şi a politicii represive reprezentată de partid, a distrugerii patrimoniului monumental şi a sistematizării rurale şi urbane agresive. Nici cultul personalităţii lui Nicolae Ceauşescu nu este ignorat. Cultul personalităţii este o caracteristică specifică comunismului românesc, spun istoricii…eu cred totuşi că şi la Stalin este prezent un astfel de cult.

Secţiunea dedicată ultimilor ani ai dictaturii lui Ceauşeşcu conţine fotografii, documentare, obiecte încadrate într-un context scenografic sugestiv.  Ideea pe care se bazează această primă secţiune este cea a opresiunii prezentă în România acelor ani.

Al doilea capitol al expoziţiei este dedicat Revoluţiei din 1989. Veţi putea vedea documente, fotografii, arme şi obiecte personale ale celor căzuţi în numele libertăţii la Timişoara, Bucureşti, Cluj Napoca şi în alte oraşe ale ţării. Tooate aceste imagini şi materiale au menirea de a conduce vizitatorii în tumultul revoluţiei care a pus capăt dictaturii comuniste din România.

Ambele capitole sunt întregite de fotografii care atesta evoluţia politică democratică de la sfârşitul anilor ‘80 din Polonia, Cehia şi Ungaria.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Mozart la Cluj

Între 4 şi 11 decembrie 2009 s-a desfăşurat la Cluj a XIX a ediţie a Festivalului Mozart, organizat cu ajutorul Filarmonicii Transilvania, a Academiei de Muzică Gheorghe Dima şi a Societăţii Române Mozart.

Din păcate, nu am putut ajunge decât vineri, în ultima zi…la Casa de Cultură a Studenţilor ne aşteptau Orchestra simfonică a Filarmonicii de stat Transilvania, dirijata de Nicolae Moldoveanu şi solistul Robert Levin din SUA. Filarmonica Transilvania ne-a purtat pe aripile uverturii la Nunta lui Figaro KV492 şi ne-a transpus într-un dincolo mai imperceptibil decât respiraţia cu un concert pentru pian în La Major KV 488.

Robert Levin a cântat la pian Simfonia nr. 39 în Mi bemol major KV 543.  Muzica simfonică şi poate Mozart cu atât mai mult sunt greu de înşeles  pentru o minte de om.  După păreea mea, opera lui Mozart este una dintre cele mai profunde şi mai complexe opere simfonice. Când asculţi Mozart, nenumărate şi nebănuite senzaţii încrucişate, paralele, perpendiculare, vitrege, gemene, prietene sau inamice…toate se întrepătrund într-o geometrie universală a emoţiei.

Eu cred că muzica este cea mai pură formă de artă…ea este cea mai aproape de absolut pentru că este imaterială. Ea nu are nevoie de culori, de lut, de pânză sau de hârtie. Ea nu are nevoie de nimic…pentru că ea însăşi este nimic…este nimicul acela în care sălăşluieşte Fiinţa. Un spaţiu vid în care se întâmplă Cuprinzătorul.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

No, a venit Moşul?

Pentru mine,  Moş Nicole a fost cu-adevărat surprinzător. O dovadă în plus că lucrurile simple sunt cele care importă cu adevărat. Moşul a fost o împletire demnă de o pictură de-a lui Kandinsky: vizită la un târg vintage, o nuia primită cadou ( în Ardeal, de Sfântul Nicolae se dau nuieluşe colorate în dar. În sud, de unde vin eu, primeşti câte o nuia doar dacă ai fost “copil obraznic” şi jur că nu am fost!), o pereche de cercei hand made, o husă pentru mobil hand made în nuanţe de turcoaz, una din culorile preferate ale mele pentru că aparţine mării, iar eu vin din mare, încercări nereuşite de a fura spiritul agorei clujene cu ajutorul unui aparat ( am musai nevoie de un trepied pentru noapte), întâlnirea cu o foarte bună prietenă, întâlnire care s-a lăsat cu un îndopat pe cinste cu turtă dulce, discuţii despre contra-timpul din timp la lumina lumânărilor din mansardă, ceai fierbinte cu miere, din nou turtă dulce, rooibos verde din Africa de Sud, scorţişoară, bucăţi de piersici, petale de floarea soarelui.

Cea mai plăcută surpriză a fost însă cartea semnata de Emmanuel Levinas pe care am primit-o în dar. Mi s-a spus că Moşul a fost tocmai în Poitiers pentru a mi-o aduce, asta după ce, în urmă cu câteva zile m-am plâns că nu am destule cărţi de Levinas şi că e musai să mă întorc în Franţa să-mi iau cărţi şi, recunosc, papuci. “Dieu, la mort et le temps” sunt ultimele două cursuri profesate de Levinas la Sorbona în anul 1975-1976. Cursurile sunt o meditaţie care se roteşte în jurul a câtorva cuvinte, după cum o spune şi titlul: Dumnezeu, moartea şi timpul. Timpul şi moartea sunt temele predilecte ale filosofiei lui Levinas. În ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu, Levinas inversează teza heideggeriană: atâta timp cât filosofia a făcut confuzie între Dumnezeu şi Fiinţă, nu al doilea termen este cel care a căzut în uitare ci, Dumnezeu este cel care a fost eclipsat. Meditaţiile se leagă apoi de problema responsabilităţii, a celuilat, a rostirii, a transcendenţei şi a mărturiei.

Cum am văzut cartea, primul impuls a fost acela de a o mirosi. Orice carte ascunde între marginile sale trosninde secrete ce aşteaptă să fie descoperite. Întodeauna miros o carte nainte de a o parcurge cu privirea. Prin miros, încerc să-mi aproprii noul univers scrijelit…mirosul mă introduce în noua lume asemnea unei pre-mergeri, unei aproprieri dez-apropiate. Acum însă, mirosul cărţii m-a dus departe, în micul Poitiers cu străduţele sale înguste şi cotloanele sale medievale întunecate…m-a purtat pe strada René Descartes unde se află Hotel Fumé, un castel vechi din secolul XVII ce găzduieşte aripa de filosofie a Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Arte unde Levinas a predat filosofia înainte de a a ajunge profesor la Paris, la Café des Arts cu silueta sa desprinsă din anii 20, la Pince Oreille şi la glasul său de jazz si swing, la serile de jam session, la poarta Roche DArgent care se închidea dupa ora 21.00 creându-mi impresia că sunt cazată într-o fortăreaţă medievală şi nu într-o reşedinţă universitară, la Pont Jubert şi la raţele sale, la catedrala Saint Pierre printre coloanele căreia m-am pierdut cândva asemenea unui vis în vis. Din mirosul-memorie nu au lipsit nici piaţa Notre Dame La Grande şi Le Moulin a Café sau Le Baptistère Saint Jean, cel mai vechi monument creştin de pe teritoriul francez, construit in anul 360.

Am închis cartea şi am zâmbit…ceaiul dăduse în clocot pe foc şi prietena mea aştepta cana aburindă pentru a se încâlzi. Discuţiile reîncepuseră.

Mulţumesc C.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

“Exercitiu romanesc de supravietuire”

Abia ce l-am auzit pe Mihaiu la Guerrilla vorbind cu ascultatorii despre semnificatia zilei de 1 decembrie. Liviu Mihaiu zice ca 1 decembrie e o zi trista, poate cea mai trista sarbatoare nationala…din lume. Usor exagerat, desigur… dar daca ne gandim la un 4 iulie sau la un 14 iulie…observam ca lucrurile stau cam asa.  Insa, nu-i de mirare! Sa ceri azi unui roman sa se bucure ar fi un exercitiu de masochism popular. Cum sa te bucuri, de ce ai fi mandru, cand fiecare zi petrecuta in spatiul romanesc este un exercitiu dur de supravietuire sau de a-ti supravietui?

Nu vreau sa fac aici un exercitiu de gandire si nici sa vars psihanalitic fantomele adunate dincolo de braul cenzurii…am intalnit insa un articol ce imi pare ca oglindeste fidel gandemele generatiei mele de tranzitie, cum imi place sa spun. Cititi-l! Poate, totusi, vom reusi sa ne desteptam si sa ne prindem si noi care-i treaba cu specificul asta romanesc (25% balcanic, 25% slav si 50% latin…sa zicem).  Hai, ca nu mai am nimic de spus.

La multi ani, Romania! Mai multa lumina!

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Exercitiu romanesc de supravietuire, autor Iulian Leca, articol preluat de pe Vox Publica

Ravensbruck sau despre urmă

Coperta se etaleaza oarecum prometeic, cu un chip “invechit” de femeie, al carui trup se pierde fantomatic in linii ferate si al carui crestet se fragmenteaza in dara unui cer inrosit, semn al sangelui ce va sa curga…

In dreapta tabloului de pe coperta este scris: Adevarata poveste a Milenei Jesenska, destinatara scrisorilor lui Kafka.

Nu vreau sa comentez inca etichetarea. Am sa incep prin a spune ca este o lectura care se pliaza perfect cu vremea asta ruginie care invita la meditatie si la contemplare. Romanul Ravensbruck, scris de suedezul Steve Sem Sandberg, este o calatorie in timp, pe vremea celui de-al doilea razboi mondial, in Germania nazista, in fermecatoarea Praga sfasiata si amenintata de bocancul hitlerist.

Daca nu ti-ai dat seama inca care este semnificatia titlului, iti voi spune ca romanul poarta numele unui lagar de concentrare nazist pentru femei, localizat in nordul Germaniei, la 90 km de Berlin, in apropierea oraselului cu acelasi nume. Construit de liderul SS Heinrich Himmler, lagarul de concentrare Ravensbruck “gazduia” intre anii 1939 si 1945 peste 130.000 de femei prizoniere, majoritatea poloneze, dintre care doar 40.000 au supravietuit.

Romanul lui Steve Sem Sandberg este o biografie a Milenei Jesenska. O poveste trista si totusi plina de gratie si optimism. Milena Jesenska este cunoscuta poate mai mult  pentru povestea  de dragoste intensa pe care a avut-o cu Franz Kafka. Mai mult decat aceasta poveste de hartie, Milena, devenita apoi sotia filosofului Ernst Polak, este un exemplu al indurantei si al fortei feminine, un simbol al tolerantei.

Povestea vietii sale ascunde cu sine un mesaj petru intreaga umaninate: este vorba de scriitura libertatii, de lupta apriga pentru si in numele libertatii . Milena Jasenska este un simbol al libertatii umane, individuale si nationale totodata, ea fiind una dintre emblemele poporului ceh. Sau…asa ar trebui sa fie.

In Praga ocupata de nazisti, Milena reuseste sa puna in miscare o reala organizatie clandestina ce salveaza vietile a numerosi refugiati, mai ales evrei. Macinata de o boala care ii erodeaza lent existenta, Milena este descoperita de nazisti si judecata. In urma procesului, in care, desi este gasita nevinovata este trimisa in lagarul de la Ravensbruck. In Ravensbruck isi gaseste sfarsitul, in primavara anului 1944.

Prezentand viata zbuciumata a scriitoarei, jurnalistei si traducatoarei cehe Milena Jesenska, Ravensbruck este o fresca autentica a societatii pragheze sau vieneze, daca vreti, in functie de locurile unde Milena este purtata de-a lungul existentei. Viata tragica a Milenei este incadrata de un fundal al frumusetilor Pragai, in care detaliile sunt ocupate pana si de cele ale ospatarului, ultimul devenind pe timp de razboi un autentic intermediar pentru supravietuire. Milena iubeste cu infocare, fura, se cearta cu parintii si peste toate acestea rade zgomotos pentru a-si satisface capriciile. Iubirea cu filosoful Polak il scoate din sarite pe tata, venerabil stomatolog, care hotaraste sa o interneze intr-un sanatoriu cu putin timp inainte sa implineasca 21 de ani. Peste ani, va incepe sa publice, devenind o ziarista de renume. Urmeaza apoi intalnirea cu avangardistii cehi, descoperirea comunismului, tensiunile razboiului, Gestapo-ul din Praga, ajutorul acordat refugiatilor evrei, prinderea ei in timp ce imprastia pe strazi reviste-manifest impotriva ocupantilor nazisti, Kafka…si ororile lagarului.

Aceasta carte este importanta pentru ca readuce in atentia cititorilor povestea Milenei Jesenska…un personaj feminin uitat,  a carei trecere nu este deloc marcata in Praga si care a fost mai mult decat amanta lui Kafka sau sotia unui filosof.

Mergand pe strazile orasului, se pot observa peste tot semne ale trecerii personalitatilor, in special a lui Kafka, unul dintre personajele foarte importante pentru cehi. Un exemplu: chiar la doi pasi de casa lui Kafka, era o alta, cu o tablita pe care scria: “In aceasta casa a locuit faimosul compozitor rus Piotr Ilici Ceaikovski timp de doua nopti”. Dar nu exista nici un semn ca undeva in Praga ar fi trait Milena Jesenska. Din pacate, toate scrierile despre ea, toate biografiile trateaza strict relatia ei cu Kafka, adica o prezinta din acea perspectiva. Si asta este ciudat, pentru ca ei s-au intalnit doar timp de patru zile si s-au intalnit la Viena, nu la Praga, in iunie 1920. In toate biografiile despre ea titlurile incep astfel: “Kafka, iubire si curaj, relatia lui cu Milena”; ea intotdeauna este lasata la sfarsit. Pe primul loc e Kafka, iubirea lor, si apoi curajul ei. Eu am vrut sa inversez asta. Din cele trei elemente, “Kafka, dragoste, curaj”, am vrut sa incep in primul rand cu curajul ei, care a insotit-o toata viata, apoi cu dragostea, dar nu doar pentru Kafka, ci si pentru ceilalti barbati din viata ei, si sa se termine cu intalnirea ei cu Kafka, sustine autorul.

Tehnica literara utilizata de Steve Sem Sandberg merge pe filonul biografic, dar si pe cel monografic, sprijinindu-se pe marturiile a mai multor femei captive in lagarul Ravensbruck si care au reusit sa supravietuiasca. Ca cititor, mai ales daca esti pasionat de istorie sau de filosofia ideilor, esti pur si simplu izbit de puzderia amanuntului care surprinde pana si ticurile gardero-bierului. Treptat, cu fiecare pagina intoarsa, Milena incepe sa traiasca, prinde glas si forma, din vid devine prezenta, ca si cum s-ar aduna din camere uitate pe retina-fotograf al celui care citeste. Incet, portretul Milenei capata identitate si viata: curajul, faptul ca a avut taria sa ramana in Praga, atunci cand toti fugeau, faptul ca isi lasa copilul mic singur acasa si obisnuia sa se duca in cafenele sa discute filosofie sau sa scrie, faptul ca la sfarsitul vietii a devenit dependenta de morfina pentru a suporta durerile, faptul ca era o persoana imaginativa, ca credea cu tarie in imaginar si in idee, ca obisnuia sa afirme ca se inventeaza permanent si ca viata este o fictiune.

Istoria unui personaj care are nevoie de o poveste sau povestea unei povesti care are nevoie de un personaj. Un portret care isi recapata identitatea. Mai presus de toate insa, povestea unei femei reale…nu o fantasma a istoriei, nu o amanta a lui Kafka, nu sotia unui filosof, nu o creatie jurnalistica.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

La Tour

“All men are dancers and their tread

Goes to the barbarous clangour of a gong.”

(W.B. Yeats, The Tower)

Rotunde, dreptunghiulare, paralele, roşii, albastre sau cu gust de cărămidă…cu pereţi izolaţi fonic sau nu, cu var desprinzându-se asemenea pielii de şarpe, cu crăpături de hieroglife sau cu picturi atârnând lasciv…ele sunt carcasele existenţelor voastre, marginile între care orele personale poposesc obosite. Ele sunt cutii muzicale născute din iubiri, despărţiri, angoase, fericiri fugare, paturi, scaune, cabine de dus, cosmetice, cămăşi, strigăte, cărţi, fotografii, dansuri orizontale.

De acolo, din Turn, El avea senzaţia că cerul se cască asemenea unei guri imense sau  unei inimi reci …încă nu se putea decide…sorbind casele cu ajutorul unui pai sculptat dintr-o aşchie sărită din rugul arzând al lui Prometeu.  Odată visase că Dumnezeu este o inimă plină de morţi. Altă dată putea jura că i s-a arătat deasupra dealului în ipostaza de căpcăun timid. Şi-a adus aminte că visele oamenilor aparţin lui Dumnezeu.

Spre dimineaţă a visat că s-a ascuns în aripa de vest  a unei biblioteci ce cuprindea toate volumele scrise si nescrise. Un bibliotecar cu ochelari cât borcanele l-a întrebat ce doreşte. Îl caut pe Dumnezeu, a răspuns El. Dumnezeu sălăşluieşte într-o literă, posibil prima sau ultima sau ambele,  a unei dintre cărţi ce se găseşte pe unul dintre infinitele rafturi din toate domeniile celor patru puncte cardinale.

Biblioteca asta este inutilă. Atunci Dumnezeu i-a dat timp. Acum se află într-un Turn fără ceas. Din tavan ploua cu picuri grei. Nicio picătură însă nu se lovea de obrazul său. Sunt în iad. O muscă îşi proiecta zumzăitul pe una din limbile neceasului. Am murit, şi-a spus. Vântul se oprise ca şi cum ar fi fost sugrumat într-o sticlă. El a încercat să strige. O silabă, măcar o silabă a încercat să-şi smulgă din gură. Să-şi mişte o mână, un deget de la picior.  Înaintea lui se aşterneau casele. Nicio silabă, niciun gând nu izbutea să-l atingă din lumea aceea amorţită. Sunt nebun. Nu mai am timp, şi-a spus. Dacă timpul s-ar fi oprit, atunci şi gândurile lui ar fi încetat să mai existe. Totuşi, avea gânduri. Nu simţea oboseală. Picăturile continuau să se hlizească suspendate deasupra creştetului său. Somn.

Când se trezise, musca continua să-şi proiecteze zumzetul pe neceasul veşnic treaz, vântul încă  prizonier în sticlă. Lumea surdă tot nu ajungea la el. Fumul de la ţigara aruncată nu se risipise. Dintr-un anumit unghi, puteai jura că este ceaţa care se prelinge din cer peste case. O altă zi trecuse fără ca El să-şi dea seama ce se petrece.

La următoarea trezire veniseră doi soldaţi. Nu dispuna decât de memorie. Unul avea aripi, iar celălalt gheare ascuţite. Îl apucaseră amândoi de câte o parte. Începuse să simtă o durere usturătoare în spate, chiar lângă omoplaţi. Îi creşteau aripi. Unul dintre soldaţi îl acoperise cu trupul său.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Repetarea

Acest lent păianjen târându-se în lumina lunii, şi chiar această lumină a lunii, şi noi doi sporovăind în poartă, sporovăind despre lucruri eterne, nu au conincis cândva în trecut? Şi nu vom reveni cândva în acest loc în lungul drum pe care îl avem de străbătut, în acest drum tremurător nu vom reveni mereu? (Nietzsche)

Numărul tuturor atomilor care alcătuiesc universul este, deşi extrem de mare, finit şi, ca atare capabil de un număr finit, deşi tot extrem de mare, de permutări. Într-un timp finit, numărul permutărilor posibile trebuie să fie atins, iar universul trebuie să se repete… din nou va creşte trupul tău, din nou vei citi această pagină, din nou vei parcurge toate orele până la ora morţii tale incredibile. (Nietzsche)

Câte stări diferite poate cunoaşte această lume?

Lui 1 îi corespunde 2.

Lui 2 îi corespunde 3.

Lui 3 îi corespunde 4. etc.

Lui 1 îi corespunde 3.018.

Lui 2 îi corespunde 6036.

Lui 3 îi corespunde 9054. etc.

Georg Cantor distruge fundamentul tezei lui Nietzsche. Potrivit lui Cantor, putem întotdeauna intercala unui număr alt număr, unui punct alt punct… la infinit. Fiecare punct este deja finalul unei infinite subdiviziuni.

Prima lege a termodinamicii susţine că energia universului este constantă. Cea de-a doua lege afirmă că această energie tinde spre incomunicare, spre dezordine…cu toate că cantitatea totală nu scade.

În cosmologia stoicilor, Zeus se hrăneşte cu lumea: lumea este devorată ciclic de focul care a zămislit-o şi renaşte din cenuşă pentru a repeta aceeaşi poveste.

Zilele şi nopţile lui Brahma, ceasul-piramidă tocit lent de aripa unei păsări, oamenii lui Hesiod care degenerează de la aur la fier şi cresc de la fier la aur, lumea lui Heraclit născută din foc şi mâncată cilic de foc, lumea lui Seneca şi a lui Crisip, anihilarea lumii prin foc, reînnoirea ei prin apă, Vergiliu, ecoul lui Shelley, visul lui Novalis, Ecleziastul, teozoful, Francis Bacon, Spengler şi Vico. Schopenhauer. Kierkegaard şi Poe. BUG Mafia care se prelinge fonic din peretele vecinului tocându-mi sistematic creierii. Led Zeppelin. Sărutul lui M. Iov. Joaca în pântecele mamei. Moartea. Uitarea. Reamintirea, rerererereamintirea. Poezia.

Dacă soarta lui Edgar Allan Poe, cea a vikingilor, cea a lui Iuda Iscarioteanul şi cea a cititorului meu sunt în chip tainic aceeaşi soartă, singura soartă posibilă, atunci istoria universală este istoria unui singur om. (Borges)

Borges a scris o povestire fantastică despre un teolog care îşi petrece întreaga sa viaţă luptând împotriva unui eretic. Teologul acesta îşi consacra existenţa luptând împotriva iniţiatorului unei erezii. Reuşeşte să-l învingă cu argumente în nenumărate polemici, îl denunţă, îl arată cu degetul. În cele din urmă, îl arde pe rug. Când ajunge în cer, descoperă că pentru Dumenezeu ereticul şi el alcătuiesc o singură persoană.

Borges a mai scris o poveste…despre un om care visează alt om. Îi visează trupul, mintea şi gândurile, În vis îi proiectează acţiunile. Visul său este zămislirea celulat om. Primul om trăieşte cu teama ca cel de-al doilea om să nu afle cumva că nu este decât visul unui alt om.Într-un final, primul om descoperă că este la rândul său visul unui om. Dacă fiecare dintre noi este visul celuilalt?

 Poate că Dumnezeu doarme…visând această lume…cea mai buna dintre toate lumile posibile…după cum obişnuia să spună Leibniz…dar când se va trezi?

Cine a privit prezentul, a privit toate lucrurile: cele care s-au petrecut în trecutul nepătruns, precum şi cele care se vor petrece în viitor.( Marcus Aurelius)

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Flori de mucigai, un manifest, tone de dezastre, milimetri de fericire si foarte mult sictir

am stat mult pe gânduri dacă să postez articolul acesta. am stat mult pe gânduri dacă să mai scriu în  acest spaţiu sau dacă să mai scriu vreodată. m-am gândit întâi să-l şterg. după care mi-am zis că, dacă tot l-am creat, atunci să-l las să plutească pe net ca şi cum ar pluti într-un vis sau în hazard. poate aţi observat că am fost absentă. sau poate nu. am lipsit pentru că m-am hotărât să mor puţin.  am să înşir, exact  cum stau rufele murdare pe sârmă, cam ce mi s-a întâmplat în ultima lună. am dat la doctorat.  ba nu…ar trebui să încep altfel…la UBB, la Cluj nu există nici cea mai mică transparenţă în ceea ce priveşte studiile doctorale…in calitate de posibil doctorand sau, hai să-i spunem, ca simplu candidat la extraordinarul si mult prea râvnitul statut de viitor doctorand, nu ai nici cea mai mică idee pentru câte locuri bugetate concurezi sau câte burse sunt…teoretic toate locurile bugetate sunt cu burse parce que, vedeţi voi, doctoranzii sunt aşa nişte mici cercetători pe lângă centre sau laboratoare şi se presupune ca sunt angajaţi de universităţi …. mda, nu şi la Cluj. chiar dacă intri la buget nu ai certitudinea că primeşti o bursă. fondurile apar, ca prin minune, după înmatricularea doctoranzilor…abia prin lunile decembrie sau ianuarie. în plus, locurile nu se ocupă prin alunecare, în funcţie de medie.  fiecare prof are locurile lui bugetate, bisericuţa lui, alaiul lui care îi perie hainele şi propria sa modalitate de a-şi organiza examenul separat de toți ceilalţi. aşa,după cum spuneam…am dat examenu. am intrat la buget cu 9.50, asta după locurile pe care se presupunea că le avea coordonatorul meu, respectiv 3 locuri bugetate. toate bune şi frumoase. după ce fiecare prof a terminat, cică, evaluarea, s-a afişat lista celor înmatriculabili. eu şi un alt coleg declaraţi admişi nu suntem. secretariate. institute. întrebări…şi prea puţine răspunsuri concrete. ni se spune că suntem admişi dar pe lista de aşteptare a locurilor bugetate. va trebui să așteptăm redistribuirea. păi de ce? de aia. păi V.C. nu avea 3 locuri la buget? păi nu vă putem spune. noi nu ne ocupăm cu asta.  în deja mult prea caracteristicul stil mioritic…sunt trimisă din birou în birou, de la funcţionar la funcţionar. după presupusa redistribuire, în care se suplimentează locuri, câțiva dintre noi tot nu apar pe listă. scenariul se repetă. o secretară îmi spune că sunt admisă dar fără loc. cum adică? ha? ei da, la UBB se poate….dai examen, plăteşti 3 milioane, mai dai 800 pe legalizări diplome şi acte ca să fii declarat reuşit dar vai! fără loc. nu vă mai plictisesc cu detalii. audienţe la rectorat care nu au dus la nicio rezolvare. că rectoratul ar fi intervenit peste deciziile decanatului, că V. C. la care m-am înscris nu ar fi avut never ever 3 locuri bugetate, ba că iau luat locurile, ba că am concurat, în definitiv pe nişte locuri fictive. cam aşa mi-am petrecut ultima lună pe la secretariate, pe la rectori şi prorectori, pe la draci şi laci. şi, ca un final apoteotic, am aflat că la linia maghiară s-au suplimentat locuri bugetate care au fost ocupate cu 8 şi un pic. de la 8 la 9.50 e o mică mare diferenţă, ca de la cer la pământ, nu-i aşa? şi da, în sistemul acesta bolnav care a început să pută mai îngrozitor decât un rahat, am rămas pe-afara cu tot cu 9.50 şi 2 volume publicate şi stagiu la master recherche în Franţa şi alte studii care au văzut tiparul pe ici pe acolo. cică, pentru a participa la concursu de burse trebe să depui obligatoriu lista lucrărilor publicate şi a activităţii ştiinţifice…da nu vă faceţi griji…dacă cunoaşteţi pe cine trebe, there is no need, mă’nţelegeţi, pac-pac…unde e maneaua de pe fund? concluzia: nu vă mai amăgiţi. nu vă mai zbateţi să daţi ca nebunii din coate. în românia reuşeşte cine trebuie. fără excepţie. trăim în ţara tuturor posibilităţilor, în care guvernele cad  mai des ca frunzele, în care nişte psihopaţi încă se mai ceartă pentru un os slăbănog care nu mai are, săracul de el, de multă vreme carne, o ţară care nu are nevoie de filosofi ci de ospătari, o ţară în care 1 din 10 indivizi suferă de depresie…eu aş zice că sunt cu siguranţă mult mai mulţi… o ţară care îşi bate joc de actorii şi de oamenii săi de cultură, o ţară în care puţinii intelectuali care ar putea mobiliza lucrurile şi ar putea măcar să dea impulsul unei schimbări sunt laşi şi preferă să se ascundă după perdele. ce să mai! o ţară crizată aruncată în criză din care, dumnezeu ştie când va mai ieşi sau dacă va mai ieşi vreodată. ce-i aia artă? ce-i aia calitate a vieţii sau drepturile omului, dezvoltare personală sau un minim respect? ce-i aia valoare? o ţară populată de şmecheri şi bădărani, de haiduci needucaţi. by the way, … am observat un mic detaliu  de proporţiile unui  fenomen social sau psiho-social made in romania… scărpinatul bărbaţilor cu nonşalanţă între picioare, scuipatul pe jos şi aş mai adăuga tipe grase sau slabe, prea puţin importă, care poartă haine cât mai strâmte, aproape claustrofobe pentru a-şi evidenţia o ţâţă sau o bucă… aţi văzut francezi sau austrieci cu mâna la testicule pe stradă? aţi văzut britanici scuipând din toţi rărunchii lângă urechea unei domnişoare? eu nu am văzut… cel puţin atunci când am zăbovit prin acele locuri că aşa, fiecare pădure are uscăturile ei. aţi văzut cum se îmbracă franţuzoaicele…sintagma de cochet, de larg şi comod vă spune ceva? by the way,ştiţi care e soluţia anticriză a marinarului ăstuia care se hăhăie zilnic pe răbdarea noastră? eterna creştere a impozitelor şi a taxelor. nu ştiu dacă v-aţi simţit vreodată ca un săpun. săpunul e aruncat pe săpuniera de la wc şi are ingrata datorie de a spăla mâini, feţe, picioare, buci.  sunt exact ca un săpun dintr-o săpunieră jegoasă care a spălat buci grase într-o toaletă fantomă dintr-un oraş fantomă dintr-o ţară fantomă.   nu simt nevoia să filosofez excesiv. deşi, ţigara virtuală arzând leneş pe spinarea scrumierei, paharul de vin roşu şi Chris Rea de pe fundal îmi dau un oarecare ghes. în plin sictir existenţial nu-mi mai rămâne decât vorba maestrului Mălăele m-apucă plânsul, deci exist. Hai pa!  În rest, toată lumea, toate femeile ştie ca binili învinge!

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.