“Exercitiu romanesc de supravietuire”

Abia ce l-am auzit pe Mihaiu la Guerrilla vorbind cu ascultatorii despre semnificatia zilei de 1 decembrie. Liviu Mihaiu zice ca 1 decembrie e o zi trista, poate cea mai trista sarbatoare nationala…din lume. Usor exagerat, desigur… dar daca ne gandim la un 4 iulie sau la un 14 iulie…observam ca lucrurile stau cam asa.  Insa, nu-i de mirare! Sa ceri azi unui roman sa se bucure ar fi un exercitiu de masochism popular. Cum sa te bucuri, de ce ai fi mandru, cand fiecare zi petrecuta in spatiul romanesc este un exercitiu dur de supravietuire sau de a-ti supravietui?

Nu vreau sa fac aici un exercitiu de gandire si nici sa vars psihanalitic fantomele adunate dincolo de braul cenzurii…am intalnit insa un articol ce imi pare ca oglindeste fidel gandemele generatiei mele de tranzitie, cum imi place sa spun. Cititi-l! Poate, totusi, vom reusi sa ne desteptam si sa ne prindem si noi care-i treaba cu specificul asta romanesc (25% balcanic, 25% slav si 50% latin…sa zicem).  Hai, ca nu mai am nimic de spus.

La multi ani, Romania! Mai multa lumina!

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Exercitiu romanesc de supravietuire, autor Iulian Leca, articol preluat de pe Vox Publica

Ravensbruck sau despre urmă

Coperta se etaleaza oarecum prometeic, cu un chip “invechit” de femeie, al carui trup se pierde fantomatic in linii ferate si al carui crestet se fragmenteaza in dara unui cer inrosit, semn al sangelui ce va sa curga…

In dreapta tabloului de pe coperta este scris: Adevarata poveste a Milenei Jesenska, destinatara scrisorilor lui Kafka.

Nu vreau sa comentez inca etichetarea. Am sa incep prin a spune ca este o lectura care se pliaza perfect cu vremea asta ruginie care invita la meditatie si la contemplare. Romanul Ravensbruck, scris de suedezul Steve Sem Sandberg, este o calatorie in timp, pe vremea celui de-al doilea razboi mondial, in Germania nazista, in fermecatoarea Praga sfasiata si amenintata de bocancul hitlerist.

Daca nu ti-ai dat seama inca care este semnificatia titlului, iti voi spune ca romanul poarta numele unui lagar de concentrare nazist pentru femei, localizat in nordul Germaniei, la 90 km de Berlin, in apropierea oraselului cu acelasi nume. Construit de liderul SS Heinrich Himmler, lagarul de concentrare Ravensbruck “gazduia” intre anii 1939 si 1945 peste 130.000 de femei prizoniere, majoritatea poloneze, dintre care doar 40.000 au supravietuit.

Romanul lui Steve Sem Sandberg este o biografie a Milenei Jesenska. O poveste trista si totusi plina de gratie si optimism. Milena Jesenska este cunoscuta poate mai mult  pentru povestea  de dragoste intensa pe care a avut-o cu Franz Kafka. Mai mult decat aceasta poveste de hartie, Milena, devenita apoi sotia filosofului Ernst Polak, este un exemplu al indurantei si al fortei feminine, un simbol al tolerantei.

Povestea vietii sale ascunde cu sine un mesaj petru intreaga umaninate: este vorba de scriitura libertatii, de lupta apriga pentru si in numele libertatii . Milena Jasenska este un simbol al libertatii umane, individuale si nationale totodata, ea fiind una dintre emblemele poporului ceh. Sau…asa ar trebui sa fie.

In Praga ocupata de nazisti, Milena reuseste sa puna in miscare o reala organizatie clandestina ce salveaza vietile a numerosi refugiati, mai ales evrei. Macinata de o boala care ii erodeaza lent existenta, Milena este descoperita de nazisti si judecata. In urma procesului, in care, desi este gasita nevinovata este trimisa in lagarul de la Ravensbruck. In Ravensbruck isi gaseste sfarsitul, in primavara anului 1944.

Prezentand viata zbuciumata a scriitoarei, jurnalistei si traducatoarei cehe Milena Jesenska, Ravensbruck este o fresca autentica a societatii pragheze sau vieneze, daca vreti, in functie de locurile unde Milena este purtata de-a lungul existentei. Viata tragica a Milenei este incadrata de un fundal al frumusetilor Pragai, in care detaliile sunt ocupate pana si de cele ale ospatarului, ultimul devenind pe timp de razboi un autentic intermediar pentru supravietuire. Milena iubeste cu infocare, fura, se cearta cu parintii si peste toate acestea rade zgomotos pentru a-si satisface capriciile. Iubirea cu filosoful Polak il scoate din sarite pe tata, venerabil stomatolog, care hotaraste sa o interneze intr-un sanatoriu cu putin timp inainte sa implineasca 21 de ani. Peste ani, va incepe sa publice, devenind o ziarista de renume. Urmeaza apoi intalnirea cu avangardistii cehi, descoperirea comunismului, tensiunile razboiului, Gestapo-ul din Praga, ajutorul acordat refugiatilor evrei, prinderea ei in timp ce imprastia pe strazi reviste-manifest impotriva ocupantilor nazisti, Kafka…si ororile lagarului.

Aceasta carte este importanta pentru ca readuce in atentia cititorilor povestea Milenei Jesenska…un personaj feminin uitat,  a carei trecere nu este deloc marcata in Praga si care a fost mai mult decat amanta lui Kafka sau sotia unui filosof.

Mergand pe strazile orasului, se pot observa peste tot semne ale trecerii personalitatilor, in special a lui Kafka, unul dintre personajele foarte importante pentru cehi. Un exemplu: chiar la doi pasi de casa lui Kafka, era o alta, cu o tablita pe care scria: “In aceasta casa a locuit faimosul compozitor rus Piotr Ilici Ceaikovski timp de doua nopti”. Dar nu exista nici un semn ca undeva in Praga ar fi trait Milena Jesenska. Din pacate, toate scrierile despre ea, toate biografiile trateaza strict relatia ei cu Kafka, adica o prezinta din acea perspectiva. Si asta este ciudat, pentru ca ei s-au intalnit doar timp de patru zile si s-au intalnit la Viena, nu la Praga, in iunie 1920. In toate biografiile despre ea titlurile incep astfel: “Kafka, iubire si curaj, relatia lui cu Milena”; ea intotdeauna este lasata la sfarsit. Pe primul loc e Kafka, iubirea lor, si apoi curajul ei. Eu am vrut sa inversez asta. Din cele trei elemente, “Kafka, dragoste, curaj”, am vrut sa incep in primul rand cu curajul ei, care a insotit-o toata viata, apoi cu dragostea, dar nu doar pentru Kafka, ci si pentru ceilalti barbati din viata ei, si sa se termine cu intalnirea ei cu Kafka, sustine autorul.

Tehnica literara utilizata de Steve Sem Sandberg merge pe filonul biografic, dar si pe cel monografic, sprijinindu-se pe marturiile a mai multor femei captive in lagarul Ravensbruck si care au reusit sa supravietuiasca. Ca cititor, mai ales daca esti pasionat de istorie sau de filosofia ideilor, esti pur si simplu izbit de puzderia amanuntului care surprinde pana si ticurile gardero-bierului. Treptat, cu fiecare pagina intoarsa, Milena incepe sa traiasca, prinde glas si forma, din vid devine prezenta, ca si cum s-ar aduna din camere uitate pe retina-fotograf al celui care citeste. Incet, portretul Milenei capata identitate si viata: curajul, faptul ca a avut taria sa ramana in Praga, atunci cand toti fugeau, faptul ca isi lasa copilul mic singur acasa si obisnuia sa se duca in cafenele sa discute filosofie sau sa scrie, faptul ca la sfarsitul vietii a devenit dependenta de morfina pentru a suporta durerile, faptul ca era o persoana imaginativa, ca credea cu tarie in imaginar si in idee, ca obisnuia sa afirme ca se inventeaza permanent si ca viata este o fictiune.

Istoria unui personaj care are nevoie de o poveste sau povestea unei povesti care are nevoie de un personaj. Un portret care isi recapata identitatea. Mai presus de toate insa, povestea unei femei reale…nu o fantasma a istoriei, nu o amanta a lui Kafka, nu sotia unui filosof, nu o creatie jurnalistica.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

La Tour

“All men are dancers and their tread

Goes to the barbarous clangour of a gong.”

(W.B. Yeats, The Tower)

Rotunde, dreptunghiulare, paralele, roşii, albastre sau cu gust de cărămidă…cu pereţi izolaţi fonic sau nu, cu var desprinzându-se asemenea pielii de şarpe, cu crăpături de hieroglife sau cu picturi atârnând lasciv…ele sunt carcasele existenţelor voastre, marginile între care orele personale poposesc obosite. Ele sunt cutii muzicale născute din iubiri, despărţiri, angoase, fericiri fugare, paturi, scaune, cabine de dus, cosmetice, cămăşi, strigăte, cărţi, fotografii, dansuri orizontale.

De acolo, din Turn, El avea senzaţia că cerul se cască asemenea unei guri imense sau  unei inimi reci …încă nu se putea decide…sorbind casele cu ajutorul unui pai sculptat dintr-o aşchie sărită din rugul arzând al lui Prometeu.  Odată visase că Dumnezeu este o inimă plină de morţi. Altă dată putea jura că i s-a arătat deasupra dealului în ipostaza de căpcăun timid. Şi-a adus aminte că visele oamenilor aparţin lui Dumnezeu.

Spre dimineaţă a visat că s-a ascuns în aripa de vest  a unei biblioteci ce cuprindea toate volumele scrise si nescrise. Un bibliotecar cu ochelari cât borcanele l-a întrebat ce doreşte. Îl caut pe Dumnezeu, a răspuns El. Dumnezeu sălăşluieşte într-o literă, posibil prima sau ultima sau ambele,  a unei dintre cărţi ce se găseşte pe unul dintre infinitele rafturi din toate domeniile celor patru puncte cardinale.

Biblioteca asta este inutilă. Atunci Dumnezeu i-a dat timp. Acum se află într-un Turn fără ceas. Din tavan ploua cu picuri grei. Nicio picătură însă nu se lovea de obrazul său. Sunt în iad. O muscă îşi proiecta zumzăitul pe una din limbile neceasului. Am murit, şi-a spus. Vântul se oprise ca şi cum ar fi fost sugrumat într-o sticlă. El a încercat să strige. O silabă, măcar o silabă a încercat să-şi smulgă din gură. Să-şi mişte o mână, un deget de la picior.  Înaintea lui se aşterneau casele. Nicio silabă, niciun gând nu izbutea să-l atingă din lumea aceea amorţită. Sunt nebun. Nu mai am timp, şi-a spus. Dacă timpul s-ar fi oprit, atunci şi gândurile lui ar fi încetat să mai existe. Totuşi, avea gânduri. Nu simţea oboseală. Picăturile continuau să se hlizească suspendate deasupra creştetului său. Somn.

Când se trezise, musca continua să-şi proiecteze zumzetul pe neceasul veşnic treaz, vântul încă  prizonier în sticlă. Lumea surdă tot nu ajungea la el. Fumul de la ţigara aruncată nu se risipise. Dintr-un anumit unghi, puteai jura că este ceaţa care se prelinge din cer peste case. O altă zi trecuse fără ca El să-şi dea seama ce se petrece.

La următoarea trezire veniseră doi soldaţi. Nu dispuna decât de memorie. Unul avea aripi, iar celălalt gheare ascuţite. Îl apucaseră amândoi de câte o parte. Începuse să simtă o durere usturătoare în spate, chiar lângă omoplaţi. Îi creşteau aripi. Unul dintre soldaţi îl acoperise cu trupul său.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Repetarea

Acest lent păianjen târându-se în lumina lunii, şi chiar această lumină a lunii, şi noi doi sporovăind în poartă, sporovăind despre lucruri eterne, nu au conincis cândva în trecut? Şi nu vom reveni cândva în acest loc în lungul drum pe care îl avem de străbătut, în acest drum tremurător nu vom reveni mereu? (Nietzsche)

Numărul tuturor atomilor care alcătuiesc universul este, deşi extrem de mare, finit şi, ca atare capabil de un număr finit, deşi tot extrem de mare, de permutări. Într-un timp finit, numărul permutărilor posibile trebuie să fie atins, iar universul trebuie să se repete… din nou va creşte trupul tău, din nou vei citi această pagină, din nou vei parcurge toate orele până la ora morţii tale incredibile. (Nietzsche)

Câte stări diferite poate cunoaşte această lume?

Lui 1 îi corespunde 2.

Lui 2 îi corespunde 3.

Lui 3 îi corespunde 4. etc.

Lui 1 îi corespunde 3.018.

Lui 2 îi corespunde 6036.

Lui 3 îi corespunde 9054. etc.

Georg Cantor distruge fundamentul tezei lui Nietzsche. Potrivit lui Cantor, putem întotdeauna intercala unui număr alt număr, unui punct alt punct… la infinit. Fiecare punct este deja finalul unei infinite subdiviziuni.

Prima lege a termodinamicii susţine că energia universului este constantă. Cea de-a doua lege afirmă că această energie tinde spre incomunicare, spre dezordine…cu toate că cantitatea totală nu scade.

În cosmologia stoicilor, Zeus se hrăneşte cu lumea: lumea este devorată ciclic de focul care a zămislit-o şi renaşte din cenuşă pentru a repeta aceeaşi poveste.

Zilele şi nopţile lui Brahma, ceasul-piramidă tocit lent de aripa unei păsări, oamenii lui Hesiod care degenerează de la aur la fier şi cresc de la fier la aur, lumea lui Heraclit născută din foc şi mâncată cilic de foc, lumea lui Seneca şi a lui Crisip, anihilarea lumii prin foc, reînnoirea ei prin apă, Vergiliu, ecoul lui Shelley, visul lui Novalis, Ecleziastul, teozoful, Francis Bacon, Spengler şi Vico. Schopenhauer. Kierkegaard şi Poe. BUG Mafia care se prelinge fonic din peretele vecinului tocându-mi sistematic creierii. Led Zeppelin. Sărutul lui M. Iov. Joaca în pântecele mamei. Moartea. Uitarea. Reamintirea, rerererereamintirea. Poezia.

Dacă soarta lui Edgar Allan Poe, cea a vikingilor, cea a lui Iuda Iscarioteanul şi cea a cititorului meu sunt în chip tainic aceeaşi soartă, singura soartă posibilă, atunci istoria universală este istoria unui singur om. (Borges)

Borges a scris o povestire fantastică despre un teolog care îşi petrece întreaga sa viaţă luptând împotriva unui eretic. Teologul acesta îşi consacra existenţa luptând împotriva iniţiatorului unei erezii. Reuşeşte să-l învingă cu argumente în nenumărate polemici, îl denunţă, îl arată cu degetul. În cele din urmă, îl arde pe rug. Când ajunge în cer, descoperă că pentru Dumenezeu ereticul şi el alcătuiesc o singură persoană.

Borges a mai scris o poveste…despre un om care visează alt om. Îi visează trupul, mintea şi gândurile, În vis îi proiectează acţiunile. Visul său este zămislirea celulat om. Primul om trăieşte cu teama ca cel de-al doilea om să nu afle cumva că nu este decât visul unui alt om.Într-un final, primul om descoperă că este la rândul său visul unui om. Dacă fiecare dintre noi este visul celuilalt?

 Poate că Dumnezeu doarme…visând această lume…cea mai buna dintre toate lumile posibile…după cum obişnuia să spună Leibniz…dar când se va trezi?

Cine a privit prezentul, a privit toate lucrurile: cele care s-au petrecut în trecutul nepătruns, precum şi cele care se vor petrece în viitor.( Marcus Aurelius)

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Flori de mucigai, un manifest, tone de dezastre, milimetri de fericire si foarte mult sictir

am stat mult pe gânduri dacă să postez articolul acesta. am stat mult pe gânduri dacă să mai scriu în  acest spaţiu sau dacă să mai scriu vreodată. m-am gândit întâi să-l şterg. după care mi-am zis că, dacă tot l-am creat, atunci să-l las să plutească pe net ca şi cum ar pluti într-un vis sau în hazard. poate aţi observat că am fost absentă. sau poate nu. am lipsit pentru că m-am hotărât să mor puţin.  am să înşir, exact  cum stau rufele murdare pe sârmă, cam ce mi s-a întâmplat în ultima lună. am dat la doctorat.  ba nu…ar trebui să încep altfel…la UBB, la Cluj nu există nici cea mai mică transparenţă în ceea ce priveşte studiile doctorale…in calitate de posibil doctorand sau, hai să-i spunem, ca simplu candidat la extraordinarul si mult prea râvnitul statut de viitor doctorand, nu ai nici cea mai mică idee pentru câte locuri bugetate concurezi sau câte burse sunt…teoretic toate locurile bugetate sunt cu burse parce que, vedeţi voi, doctoranzii sunt aşa nişte mici cercetători pe lângă centre sau laboratoare şi se presupune ca sunt angajaţi de universităţi …. mda, nu şi la Cluj. chiar dacă intri la buget nu ai certitudinea că primeşti o bursă. fondurile apar, ca prin minune, după înmatricularea doctoranzilor…abia prin lunile decembrie sau ianuarie. în plus, locurile nu se ocupă prin alunecare, în funcţie de medie.  fiecare prof are locurile lui bugetate, bisericuţa lui, alaiul lui care îi perie hainele şi propria sa modalitate de a-şi organiza examenul separat de toți ceilalţi. aşa,după cum spuneam…am dat examenu. am intrat la buget cu 9.50, asta după locurile pe care se presupunea că le avea coordonatorul meu, respectiv 3 locuri bugetate. toate bune şi frumoase. după ce fiecare prof a terminat, cică, evaluarea, s-a afişat lista celor înmatriculabili. eu şi un alt coleg declaraţi admişi nu suntem. secretariate. institute. întrebări…şi prea puţine răspunsuri concrete. ni se spune că suntem admişi dar pe lista de aşteptare a locurilor bugetate. va trebui să așteptăm redistribuirea. păi de ce? de aia. păi V.C. nu avea 3 locuri la buget? păi nu vă putem spune. noi nu ne ocupăm cu asta.  în deja mult prea caracteristicul stil mioritic…sunt trimisă din birou în birou, de la funcţionar la funcţionar. după presupusa redistribuire, în care se suplimentează locuri, câțiva dintre noi tot nu apar pe listă. scenariul se repetă. o secretară îmi spune că sunt admisă dar fără loc. cum adică? ha? ei da, la UBB se poate….dai examen, plăteşti 3 milioane, mai dai 800 pe legalizări diplome şi acte ca să fii declarat reuşit dar vai! fără loc. nu vă mai plictisesc cu detalii. audienţe la rectorat care nu au dus la nicio rezolvare. că rectoratul ar fi intervenit peste deciziile decanatului, că V. C. la care m-am înscris nu ar fi avut never ever 3 locuri bugetate, ba că iau luat locurile, ba că am concurat, în definitiv pe nişte locuri fictive. cam aşa mi-am petrecut ultima lună pe la secretariate, pe la rectori şi prorectori, pe la draci şi laci. şi, ca un final apoteotic, am aflat că la linia maghiară s-au suplimentat locuri bugetate care au fost ocupate cu 8 şi un pic. de la 8 la 9.50 e o mică mare diferenţă, ca de la cer la pământ, nu-i aşa? şi da, în sistemul acesta bolnav care a început să pută mai îngrozitor decât un rahat, am rămas pe-afara cu tot cu 9.50 şi 2 volume publicate şi stagiu la master recherche în Franţa şi alte studii care au văzut tiparul pe ici pe acolo. cică, pentru a participa la concursu de burse trebe să depui obligatoriu lista lucrărilor publicate şi a activităţii ştiinţifice…da nu vă faceţi griji…dacă cunoaşteţi pe cine trebe, there is no need, mă’nţelegeţi, pac-pac…unde e maneaua de pe fund? concluzia: nu vă mai amăgiţi. nu vă mai zbateţi să daţi ca nebunii din coate. în românia reuşeşte cine trebuie. fără excepţie. trăim în ţara tuturor posibilităţilor, în care guvernele cad  mai des ca frunzele, în care nişte psihopaţi încă se mai ceartă pentru un os slăbănog care nu mai are, săracul de el, de multă vreme carne, o ţară care nu are nevoie de filosofi ci de ospătari, o ţară în care 1 din 10 indivizi suferă de depresie…eu aş zice că sunt cu siguranţă mult mai mulţi… o ţară care îşi bate joc de actorii şi de oamenii săi de cultură, o ţară în care puţinii intelectuali care ar putea mobiliza lucrurile şi ar putea măcar să dea impulsul unei schimbări sunt laşi şi preferă să se ascundă după perdele. ce să mai! o ţară crizată aruncată în criză din care, dumnezeu ştie când va mai ieşi sau dacă va mai ieşi vreodată. ce-i aia artă? ce-i aia calitate a vieţii sau drepturile omului, dezvoltare personală sau un minim respect? ce-i aia valoare? o ţară populată de şmecheri şi bădărani, de haiduci needucaţi. by the way, … am observat un mic detaliu  de proporţiile unui  fenomen social sau psiho-social made in romania… scărpinatul bărbaţilor cu nonşalanţă între picioare, scuipatul pe jos şi aş mai adăuga tipe grase sau slabe, prea puţin importă, care poartă haine cât mai strâmte, aproape claustrofobe pentru a-şi evidenţia o ţâţă sau o bucă… aţi văzut francezi sau austrieci cu mâna la testicule pe stradă? aţi văzut britanici scuipând din toţi rărunchii lângă urechea unei domnişoare? eu nu am văzut… cel puţin atunci când am zăbovit prin acele locuri că aşa, fiecare pădure are uscăturile ei. aţi văzut cum se îmbracă franţuzoaicele…sintagma de cochet, de larg şi comod vă spune ceva? by the way,ştiţi care e soluţia anticriză a marinarului ăstuia care se hăhăie zilnic pe răbdarea noastră? eterna creştere a impozitelor şi a taxelor. nu ştiu dacă v-aţi simţit vreodată ca un săpun. săpunul e aruncat pe săpuniera de la wc şi are ingrata datorie de a spăla mâini, feţe, picioare, buci.  sunt exact ca un săpun dintr-o săpunieră jegoasă care a spălat buci grase într-o toaletă fantomă dintr-un oraş fantomă dintr-o ţară fantomă.   nu simt nevoia să filosofez excesiv. deşi, ţigara virtuală arzând leneş pe spinarea scrumierei, paharul de vin roşu şi Chris Rea de pe fundal îmi dau un oarecare ghes. în plin sictir existenţial nu-mi mai rămâne decât vorba maestrului Mălăele m-apucă plânsul, deci exist. Hai pa!  În rest, toată lumea, toate femeile ştie ca binili învinge!

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

O carte-întâlnire: BorgesSabato

Dialogurile dintre Boges şi Sabato consemnate de Orlando Barone  şi apărute la editura Rao sunt asemenea unei case întortocheate, una, daca nu singura, din puţinele mărturii ale legăturii dezrădăcinate ce i-a unit pentru a-i despărţi pe cei doi scriitori latino americani. În aceste pagini sunt Borges şi Sabato. Pentru a înţelege aceste dialoguri, pentru a percepe aceste frânturi de absolut este nevoie să renunţi la spiritul observator. Pentru a parcurge această carte este nevoie de dăruire. Nu trebuie să lecturezi ci, doar să te dăruieşti.

Vei descoperi un Borges şi un Sabato care şi-au visat literatura, care şi-au scris visele, ceea ce este totuna cu a visa visele. Câţi dintre noi avem curajul să ne visăm visele? Feminină încrucişare a doi bărbaţi, subtilă luptă între doi gânditori care îndrăznesc  să-şi descoasă gândurile încreţite şi să-şi arunce pur şi simplu visele într-o cameră țesută din poveşti.  Extraordinare dialoguri a doi bărbaţi care cunosc infinita libertate a monologului, căci a scrie înseamnă  a vorbi singuri în singurătate şi care acceptă pentru un moment să se confeseze. (Orlando Barone)

Borges şi Sabato sunt cărţile lor, personajele lor, ego-urile lor rupte în hârtii, vieţile lor, iubirile lor, lipsurile lor…şi aceste dialoguri. Ei sunt orbirea şi ochiul.

În această întâlnire, Borges are 75 de ani, Sabato 63 şi Barone 35. Întâlnirea acestor cugete are loc în vara anilor 1974-1975, in bătrânul apartament al pictoriţei uruguayene Renee Noetinger. Orlando Barone consemnează următoarele imagini:  la dreapta mea, palid, cu mâinile sprijinite în baston, pe când misterul privirilor îi hoinăreşte prin întuneric: Borges. La stânga mea, cu gesturi neliniştite şi ochii mereu la pândă: Sabato.

Pregăteşte-te  să te dăruieşti ca spectator  în dialogurile a doi scriitori care acceptă să vorbească despre coincidenţele care îi despart: realitatea viselor, literatura, ideea de Dumnezeu şi durerile de măsele, iubirea, arta de a traduce, teatrul şi cinematograful, tangoul şi străzile Bueno Aires-ului.  Orbiri şi priviri, persoane şi personaje, litere şi filosofi, convingeri şi obsesii, toate formează un colaj a două spirite, gigant şi emoţionant.

Într-una din cărţile sale, Borges mărturiseşte:

Viaţă şi moarte i-au lipsit vieţii mele.

În Abaddon citim:

Ernesto Sabato s-a dorit înmormântat în acest pământ, cu un singur cuvânt pe piatra de mormânt: PACE.

Dovada a ceea ce nu a avut loc şi a ceea ce nu s-a întâmplat.

Liniştea şi vârtejul. Tăcerea şi strigătul. Privighetoarea şi vulturul. Vioara şi orga. Golful şi reciful.

Curcubeul şi fulgerul. Borges şi Sabato.

Aşa îi vâd stând de vorbă. (Orlando Barone)

La sfârşitul celei de pe urmă întâlniri, când Barone îi anunţă că a strâns deja destul material şi ca urmează corectura îndelungată şi anevoioasă, Borges pare puţin trist, exact ca un copil căruia i se fura o distracţie cu care se obişnuise. Cum se poate? Atât de repede? se văieta el. Sabato, îmbrățișându-l de rămas bun  în faţa casei sale, glumeşte: Odată şi odată tot trebuia să se termine! Dacă vom continua să glumim, aceasta va fi cartea eternă!

În 1975 cei doi se despart pentru totdeauna. Cei doi literaţi nu se mai întâlnesc decât o singură dată, la înmormântarea donei Leonor, mama lui Borges. Prăpastia misterioasă continuă să fie aşternută asemenea unui preş prăfuit între lumile lor. Dar, cu fiecare persoană care citeşte această carte-dialog, cu fiecare secundă ce se aşterne din umbră, ea devine tot mai mică…căci, cei doi ereziarhi sunt una şi aceeași fiinţă. ..cel puţin în ochii cititorilor lor.  

O carte-întâlnire. După ce o vei citi, vei avea senzaţia că te-ai pierdut pe una din străduţele argentiniene sau că eşti prins în paşii unui tango sau că eşti într-un vis borgesian sau că eşti fixat în luciditatea sabatiană.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Zi de duminica…obşnuită (painting the blue)

O zi obişnuită de duminică…un gol crăpat lăsat în urmă de ai mei care au venit să mă viziteze la Cluj, zdrobind sub tălpi (mecanice, ale maşinii, evident) mai bine de 500 de km…căutat pe net date despre îngrijirea plantelor solano şi gardenia (da! mi-am luat flori pentru a deşira albastrul din interior şi pentru a lăţi între margini de ore clişeul mansardei, pe motivul că, daca tot stau la mansardă, atunci e musai să am şi flori la fereastra crăpată oarecum din zid în direcţia norilor ce suţin cerul).

Am vrut apoi să văd lucrurile din altă perspectivă, cu josul în sus, dacă pot spune astfel…aşa că m-am apucat să dau jos toate cărţile pe care le am la Cluj şi le-am aruncat în mijlocul camerei, după care am început să construiesc la început poduri şi oraşe, apoi planete, galaxii, universuri paralele, perpendiculare, intersectate, neintersectate, sticle, cuburi, ochi albaştri, chipuri rupte din oglinzi…ce multe poţi construi din litere! Indiferent cum eşti, pe unde eşti, ce eşti, semnele aruncate, trasate, îngemănate, smulse cu grijă din unghere interioare sau dimpotrivă spânzurate lângă rufe, scheletice, grase, mustind a sens, cu umbre de nonses…semnele nu nu te vor lăsa niciodată baltă…te-ai prins vreodată negândind nimic, dar absolut nimic? Chiar şi atunci când spui că nu te gândeşti la nimic, te gândeşti totuşi la el, la nimic, deci la…ceva…whatever…da! îmi pot îmbrăca la Cluj un perete în cărţi…acasă cred că îmi pot îmbrăca toţi pereţii…da! am peste 30 de cărţi in franceză, recunosc, majoritatea îndosariate şi fotocopiate…am mai mult de 10 000 de pagini de filosofie franceză.

Aşa că am scos toate bijoux-urile pe care le am, argint, lemn, gablonţ, hand made, piele, plastic, sticlă…da! pot face un şotron din ele, care să se întindă de-a lungul camerei până în bucătărie…dacă mă gândesc bine cred că pot forma un lanţ din ele şi să fac înconjurul lumii…

Aşa că am scos toate eşarfele din dulap, spre surprinderea mea, majoritatea în nuanţe de albastru, şi le-am înnodat…da! pot crea o frânghie din ele până la parter şi pot scăpa oricând din cuşca de mătase a cotidianului…pot oricând evada din turn…şi fără să-l aştept pe el… eu îs o Rapunzel postmodernă…

Aşa că am scos toate încălţările din dulap…încerc să număr câţi paşi am făcut până acum, câţi km am parcurs, de câte ori m-am încurcat în praful de la răscruci, de câte ori m-am lăsat prinsă în intersecţii, câte trepte am urcat, cîte trepte am coborât, la câte întâlniri am fost, la câte nu am fost, la câte m-am lăsat aşteptată…încerc să aflu de câte ori am sărit de pe un picior pe altul…mai ales că eu sunt specială şi a trebuit de două ori să învăţ să merg…o dată la 1 an, a doua oară la 23 de ani…

Aşa că vreau să calculez câte ore am călătorit, de câte ori am călătorit în afara mea…

Aşa că am numărat toate recenziile pe care le-am scris din primul an de facultate şi până acum…da! s-au adunat de un volum…

Aşa că m-am apucat să pictez farfurii de plastic în albastru, verde şi roşu pentru a le adăuga ghivecelor de flori abia achiziţionate, respectiv primite în dar…

Aşa că am primit deja două comenzi de tablouri…de la tata pentru sufragerie, în nuanţe de maro, albastru, galben şi roşu…tata mi-a dat libertatea să aleg singură tema….aşa că am ales să pictez despre mâini îndrăgostite, mâini împreunate şi îmbârligate; a doua comandă este de la o prietenă care se mută in casă nouă şi care mi-a impus  tema…despre sublim, explicit în nuanţe de albastru şi alb…

Aşa că am adunat destul fire de nisip prin buzunare, destule fiinţe imaginare ghemuite pe retină, destule scenarii nescrise prin pletele şatene, destule gânduri încolţite pe umeri şi m-am apucat să scriu o carte despre nisip…

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Raftul cu ultimele suflări

Şi imaginaţia este autobiografică, obişnuia să spună autoarea. Nu poţi separa biografia de scrierile Aglajei. Cele două romane ale Aglajei Veteranyi sunt autobiografice, sunt prelungiri ale fiinţei sale.

Aglaja s-a sinucis, nu înainte de a-şi scrijeli pe pielea ce se prelinge dincolo de mormânt, până la noi, cititorii ei bulversaţi, raftul cu ultimele suflări. Am asociat titlul romanului testament cu o premoniţie amară: moartea mătuşii Reta prefigurează moartea Aglajei. Aglaja ştia că urmează să moară. Frazele scurte, halucinante, cu miros de inocenţă debordantă şi melancolie epileptică devin un strigăt spart ale cărui fragmente sunt teama de neant şi pierderea identităţii: am fost concepută la Cracovia[…] şi născută la Bucureşti. Sunt o valahă. Ce e o valahă?[…] apendicele meu a rămas în Cehoslovacia, într-un spital militar. […] Amigdalele mele au rămas în Madrid. Pentru cei care nu ştiu, AglajaVeteranyi este o româncă, născută într-o familie de circari, care a trăit şi a scris la Zurich, în Elveţia. Aglaja nu a scris decât două cărţi: De ce fierbe copilul în mămăligă, pe care o cunoaşteţi cu siguranţă, cu atât mai mult cu cât drama mămăligii a fost transpusă şi sub formă de teatru la noi, dar şi peste hotare, pe scenele Germaniei, Elveţiei sau Franţei şi Raftul cu ultimele suflări. Sunt o româncă ce trăieşte în Elveţia şi care scrie în germană. Problema este că şi româna este pentru mine o limbă străină, obişnuia să spună autoarea.

Mi-o închpui pe Aglaja tăind bucăţi din propria-i carne cu penelul; o văd ciopârţind litere, schingiuind morţile. Da! Scrisul Aglajei are miros. Aerul nu avea nici o opinie şi ultima suflare a mătuşii a inceput să pută. Şi totuşi fiecare frază e o suflare … oare ultima(?), te intrebi, şi nu poţi lăsa cartea din mână. Aglaja se întoarce în interior, joacă hora în jurul morţii smulgând un bocet ancestral. Biografia ei stă sub semnul lui Thanatos. Fusese promisă mormântului încă din pântecul colţuros al mamei. Prinsă între străinătăţi, copil al nefiinţei, nedorită în fiinţă,  o întrezăresc vâslind într-o coajă de pâine fără sare, peste vârfurile absurdului. Nu pot  mâzgăli decât o recenzie idilică şi nu o pot asocia pe Aglaja decât cu un asasinat ratat. În plină afirmare creatoare, Aglaja s-a lăsat pătrunsă de apele reci ale lacului Zurich, într-o noapte încremenită de februarie, nu înainte de a înmâna raftul cu suflări unei edituri elveţiene. Se sinucide, în urma unei depresii…regizându-şi moartea, îmbrăcînd-o în veşminte de hârtie.

Alunecarea Aglajei din lume, surparea în sine, atrage mecanismul unei mutilări scriitoriceşti care se produce lent: mama şi cu mine nu aveam o limbă comună. Numai cuvinte. […]. Muream de întuneric, de vară, de tristeţe sau de piele prea lungă. Dar, în primul rând muream din cauza mamei, care-mi ieşise pe nas. Agonia şi moartea mătuşii, care ţine loc de mamă, sunt împlântate într-o construcţie narativă a cărei arhitectură face adesea scurt-circuit, combinând umanismul, cinismul, revolta, poezia, grotescul, macabrul, tandreţea. Cruzimea şi căldura imaginilor sunt învăluite în filonul suprarealist, iar frazele care fragmentează textul sunt când şocante, când imblânzite de metalogică. Simplitatea şi transparenţa lor sunt dezarmante, te scot pur şi simplu din minţi: mătuşa vorbeşte de pământ ca de un copil. Apa le sperie pe furnicile morţilor proaspeţi. În spatele mormântului unui mort nu fac pipi niciodată. Ajută-mă! Dumnezeu se lăsa aşteptat. Ea îşi strânse pumnii ameninţător: atunci lua-te-ar dracu! Muritul începu de jos. Mai întâi muri un deget de la picior. În blocul nostru oamenii trăiesc până mor.

Prinsă în vârtejul acestor gândeme zdrobitoare şi al confesiunii nezdruncinate, îmi spun că Aglaja Veteranyi a scris ca să nu piardă moartea. A scris ca să fure morţii câteva fotografii. A scris ca să înfrunte … raftul cu ultimele suflări. Pâna la urmă, de ce raftul cu ultimele suflări? Pentru că simţi la sfârşitul romanului cum toţi copii se răcesc . Pentru că mi-e frig şi am nevoie de o pană de înger. Daţi-mi hârtie.

P.S. Aceasta este o lectură mai veche, iar recenzia a fost publicată în revista Akademia…nu mă întrebaţi în ce număr, că nu mai ştiu. Pe atunci mă fascina ideea nimicului, mai degrabă modul cum el se articulează şi se întinde în gândire. Dacă nu mă înşel, pe atunci începusem deja să lucrez la licenţă care a avut, evident, tema neantului în existenţialismul francez, via Sartre. Acum, digerez mai greu acest gen cărţi, poate pentru că sunt, în esenţă, întotdeauna la limita între două lumi, între real şi hârtie, între Eu şi Raluca…sau poate pentru că am înţeles, prin intermediul unor lecturi mai  mature (Heidegger, Merleau-Ponty, Levinas, Marion) că nimicul este, în fond, condiţie de revelaţie a Fiinţei…complicat, nu intrăm în mistici şi filosofii.

M-am lungit. Nu vroiam să spun decât că, această carte, ca orice scriitură autentică, nu este decât dovada cât se poate de vie că literatura este viaţă…acesta este şi unul din motivele pentru care o rubrică din acest spaţiu poartă , în parte, numele acestei scrieri.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Memories

(Foto: Simona Andrei)

puteau  sta despărţiti veacuri întregii, minelii bătrâne…secunde adânci în care toate timpurile se mâncau între ele puteau fi aruncate între ei…existenţe karmice şi rădăcini de copaci paradisiaci, aripile frânte ale lui Lucifer sau zâmbetul strâmb al vreunui demon ce îi urmărea puteau crea pedele înalte între chipurile lor…rugile articulate ale îngerilor nu puteau dezarticula legătura lor…

ştia întotdeauna unde să o găsească…de cele mai multe ori îl privea din camerabalcon zdrobindu-şi fruntea de zăbrelele de piatră ale ferestrei…din cauza înălţimii nu o auzea…dacă nu-şi zdrobea gândurile purtătoare ale ideilor tuturor, o găsea în Cortul Poeziei…întotdeauna cu cartea fiinţelor imaginare încâlcită în buclele negre, întotdeauna cu nerostitul aşternut suav pe buze…alteori o putea zări chiar în cădere liberă, încercând să se agaţe de cel mai înalt lucru…

ştia întotdeauna unde să-l găsească…de cele mai multe ori îl afla sub camerabalcon, înşirat în râul de culoare roşie…tălpile lui desenau cercuri, linii, trasee, destine, poveşti…un labirint în care întotdeauna se pierdea…dacă nu visa cu tălpile descompuse în apa roşie îl găsea în Cortul Poeziei…întotdeauna cu spusul îngrămădit în vârful degetelor şi cu tăcerea ghemuită în albastrul ochilor…alteori îl putea zări chiar în căderea ei, când încerca  să se agaţe de el…i se părea atât de înalt…

el se lovea de literatura îngropată în ea

ea se încâlcea adesea în logica lui

când ea visa, el stătea de veghe

când ea se trezea, el dormea.

el era visul ei şi ea veghea lui. trezirea ei era somnul lui.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

L’esprit viennois

Cu rucsacul in spate, cu câteva haine aruncate in el, cu un jurnal, un penel si un aparat de fotografiat m-am hotărât în ultimul moment să merg în vizită la vecinii noştri din Viena, respectiv Buda-Pesta.

Dacă apelezi la un ghid, cum am făcut-o eu, cu siguranţă că vei fi informat asupra faptului că Austria, deşi o ţară mică, ocupă locul I în Europa în ceea ce priveşte calitatea vieţii…şi lucrul acesta îl vei simţi, crede-mă, încă de pe autostradă…şi nu mă refer la eterna poveste a drumurilor sau a podurilor construite peste Dunăre…încă de la ieşirea din Ungaria morile postmoderne care filtrează energia solară, eoliană şi geoliană- ca o paranteză eu habar nu aveam că unele naţii au început deja să  prelucreze energia pământului pe care umblăm încep să ocupe câmpurile vaste…din depărtare seamănă cu nişte balerine al căror chip este întors spre soare. Vei afla că calitatea aerului este măsurată anual, la fel ca şi cea a apei. Poluarea este aproape 0.

Cât timp vei sta în Viena, vei avea plăcuta surpriză să nu fii agasat de vreun claxon, de vreun şofer impulsiv sau oameni pe stradă. De altfel, nu vei fi agasat în niciun fel…oamenii îţi vor zâmbi şi îţi vor părea mai fericiţi, chelnerii vor fi amabili cu tine, iar dacă te prinde roșul la semafor în mijlocul străzii nu e nevoie să alergi cu sufletul la gură, de teama că te vor face piftie pe asfalt, cum se întâmplă pe la noi, poţi traversa liniştit căci austriecii te vor aştepta fără să te preseze în vreun fel.

Toate acestea…la o primă impresie. În profunzimi, o vizită la Viena, aparent banală, se va transforma cu siguranţă într-o lecţie de istorie…istoria Mariei Teresa, a fiilor ei Franz Josef şi Carol şi a frumoasei împărătese Sisi. Vizita austriacă  înseamnă şi întâlnirea cu o Universitate imensă, veche de prin 1800, încadrată de statuile impunătoare a lui Goethe pe de o parte şi a lui Schiller pe de altă parte… inevitabil te vei întreba cum ar fi să studiezi artele, istoria sau literele în acest oraş cu tradiţie. Viena mai este si palatul Hofburg, al cărui parc mi-a dat o senzaţie rar întâlnită de linişte şi care m-a îndemnat la visare…jurnalul şi penelul şi-au avut rolul lor de metamorfozare a stărilor în hârtie, palatul Shonbrunn care pare sărăcăcios pe dinafară, mai ales pentru cineva care a văzut deja minunăţiile pariziene dar care, pe dinăuntru, se dezvăluie la fel de elegant şi de fastuos ca şi Versailles-ul.

Nu te vor lăsa indiferent nici catedrala lui Carol sau catedrala Sfântului Petru…mult mai împodobită în aur pe dinăuntru decât Notre Dame de Paris. Cum apreciez simplitatea…catedrala Saint Peter mi-a creat senzaţia de sală de bal, nicidecum de locaş destinat reculegerii şi creării unei atmosfere propice de  comuniune cu transcendenţa. De altfel, fastul vienez te va copleşi fie ca va fi vorba de un palat, de o clădire sau de un locaş cultural. Pentru cei care nu gustă strălucirea, Viena poate părea chiar uşor opulentă.  Nici catedrala Sfântului Andrei, situată pe una din arterele principale ale Ringului vienez, înconjurată de muuuult prea multe magazine de la zara, H&M până la buticuri de suveniruri sau ceaiuri, nu va trece neobservată. O capodoperă a stilului gotic…

Viena are mândria unei curtezane…sau poate că ar trebui să spun a unei regine… care se ştie frumoasă şi irezistibilă. Tradiţionalistă, îngâmfată, geloasă şi totuşi disponibilă, ea îşi arată desuurile aproape după fiecare colţ de stradă.  Fiecare pas mi-a părut urmat de sunetul valsului vienez…aici muzica este la ea acasă şi poate că tot aici muzele ei au prins cel mai bine rădăcini, dacă ne gândim la Strauss şi la Mozart, ale căror statui stau de pază la porţile oraşului şi ale căror CD-uri cu muzică le găseşti la fiecare magazin…da, austriecii ştiu să-şi promoveze valorile şi cultura. Viena a fost mereu geloasă pe Parisul vrăjitor…şi lucrul acesta se vede în arhitectură, în stil, în cafenele, în galeriile de artă, în curţile interioare ale caselor şi palatelor. Totul pare să stea sub semnul unei competiţii acerbe, a unei lupte istorice şi culturale poate niciodată făţiş declarată. Din acest motiv, au fost momente când mi s-a părut parcă puţin prea încărcată, prea orgolioasă şi… artificială.

Cu siguranţă un loc în care voi reveni…poate că data viitoare voi avea timp să văd colecţiile de bijuterii ale lui Sisi, Muzeul de Artă şi poate că voi avea ocazia să asist şi la un concert la Operă. Acum, nu a fost timp…Viena, capitala unui fost Imperiu în care tradiţia are loc de cinste, iar cultura aproape că se respiră chiar şi atunci când savurezi un capuccinno, vienez evident, în faţa impunătoarei catedrale gotice Sfântul Andrei.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.