“Basarab Nicolescu: sub semnul septenarului”, lansat la Cluj

Tags

, ,

 

Marţi, 8 mai 2012, la Libraria Book Corner din Cluj-Napoca, ora 13.00, va avea loc lansarea volumului “Basarab Nicolescu: sub semnul septenarului”, (coord.) Petrişor Militaru, Luiza Mitu, colecţia „Avangardă şi transdisciplinaritate”, Editura Aius, Craiova, 2012. Volumul deschide Colecţia „Avangardă şi transdisciplinaritate” a Editurii Aius.

Invitat de onoare: academicianul Basarab Nicolescu. Vor vorbi despre carte: prof. univ. dr. Radu Constantinescu (Universitatea din Craiova), Nicolae Marinescu (directorul Editurii Aius), Constantin M. Popa (redactor-şef al revistei „Mozaicul”) şi Petrişor Militaru (doctor în studii transdisciplinare). Moderator: Luiza Mitu (doctorand în studii transdisciplinare).

“Volum aniversar Basarab Nicolescu: sub semnul septenarului, coordonat de Petrişor Militaru şi Luiza Mitu, vede lumina tiparului cu ocazia împliniri a 70 de ani ai fizicianului şi filosofului Basarab Nicolescu. Cartea este structurată în cinci părţi şi aduce o nouă lumină asupra operei şi personalităţii savantului român stabilit în Franţa.

Prima parte a volumului cuprinde articole scrise de Basarab Nicolescu, scurte autoportrete publicate în ani diferiţi în preajma zilei sale de naştere. Acest episod introductiv se continuă cu o serie de interviuri – reunite sub titlul „Dialogul, particula şi lumea” – puţin cunoscute sau traduse pentru prima oară la noi în ţară.

În a treia parte a cărţii, „În oglinda prieteniei”, accentul cade pe latura afectivă a biografiei lui Basarab Nicolescu, aşa cum se reflectă din confesiunile unora dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi: regizorul Andrei Şerban, academicianul Solomon Marcus, criticul de teatru George Banu, criticul literar şi directorul Editurii Junimea din Iaşi, Simona Modreanu, sau Magda Stavinschi, cercetător gradul I la Institutul Astronomic al Academiei Române.

Cea de-a patra parte a volumului, „Niveluri de interpretare şi chipuri ale operei”, cuprinde o serie de studii ce surprind potenţialul inovator al cercetării transdisciplinare (Pompiliu Crăciunescu, Radu Constantinescu, Sergiu Berian, Ioana Repciuc, Petre Răileanu, Ionuţ Isac, Emanuela Ilie etc.) sau eseuri ale foştilor sau actualilor doctoranzi îndrumaţi de academicianul Basarab Nicolescu (Adriana Teodorescu, Marius-Cristian Ene, Mihaela Grigorean, Luiza Mitu, Gabriela Nica, Raluca Bădoi, Gabriel Nedelea, Irina Dincă, Ştefan Bolea etc.).

preluat de pe Agentia de Carte: http://www.agentiadecarte.ro/2012/05/basarab-nicolescu-sub-semnul-septenarului-lansat-la-cluj/

Enrique Dussel-Philosophy of Liberation

Tags

, , , , , ,

Aujourd’hui j’ai eu l’honneur de connaitre Enrique Dussel. Dans mon pays, personne ne connait Dussel et son travail. En effet, il n’est pas très connu en Europe. Enrique Dussel a tenu aujourd’hui à l’Université Paul Valery de Montpellier, dans le cadre du Séminaire de la philosophie politique Penser la Transformation une conférence sur la Démocratie participative soulignant le fait que l’origine de la démocratie n’est pas du tout grecque, mais que l’origine de la démocratie est égyptienne. Oui, les mystères de la Grèce Antique est ceux de la Rome trouve leur témoignage dans l’ancien et l’énigmatique Egypte.

Enrique Dussel est né en Argentine.  Il vit et il enseigne maintenant en Mexique. Il a inventé une nouvelle manière de penser et de faire la philosophie, un mouvement aussi politique, anthropologique et social qu’il l’appelle Philosophy of Liberation, la Philosophie de la Libération.

Ce qui  frappe à ce philosophe  latin est sa lumière intérieure, sa joie de vivre, son moyen si humain et pourtant si profond de communiquer et de parler sur la liberation et sur ces différentes niveaux. Enrique Dussel regarde son auditeur dans les yeux de l’âme. Il est un vrai combattant, un guerrier. Pour lui la philosophie est discours militant.

J’aime bien cet homme avec les cheveux si blancs que sa tête semble être  couverte des nuages.  Je l’aime pas seulement parce qu’il a connu Levinas, Merleau Ponty et Sartre. Mais je l’aime et je lui remercie pour la leçon de vie qu’il m’a donnée aujourd’hui. Enrique Dussel m’a enseigné sur le pouvoir et sur la domination…sur le fait de prendre pouvoir sur le soi. Dominer les désobéissants c’est participer au public. Mais tantôt les désobéissants que le public  ont plusieurs niveaux de réalité.  Pour accéder à toutes ces niveaux il faut remonter jusqu’à l’Egypte et au-delà de l’Antiquité, jusqu’au début de commencement.  En plus Enrique Dussel a eu la gentillesse de me parler un petit peu sur Levinas, sur l’homme qui avait été Emmanuel Levinas, sur son éthique, sur la pensée de ce philosophe juif qui s’était penché sur la figure de l’autre homme, sur le pauvre.

Je promets d’écrire sur Enrique Dussel et sur son travail. Je promets de parler de la philosophie de la libération dans mon pays.

http://enriquedussel.com/

Tags

, ,

Accept faptul că sunt un canal. Fără coloană vertebrală. Un canal asemănător cu drumul…sau cu mersul…ca atunci când tălpile vin să se întâlnească cu pământul, fără să-l atingă….

Accept că sunt o poartă.

Nocturnă

Tags

, , , , ,

(Pictura: Nocturne de Louie Lory)

Îl zări printre mese rotunde și cadavre. Îl zări într- o după-amiază cu vânt și ceață. Vântul musca rochia ei pe dedesubt, iar ceața îngreuna cerul. Totuși, pentru Elia nu era o zi cu vânt. Pentru ea, era noapte. O noapte închisă precum o carte. Joseph nu avea nimic deosebit, nimic ieșit din comun. Barba blondă îi acoperea jumătate din chip, făcând-l de nevăzut. Ochii săi albaștri vuiau precum marea văzută prin scoici sparte.

Îl văzuse tocmai acum, în noapte. Mda, tocmai acum, aduse albastru și galben în noaptea ei, în tabloul  la care lucrase cu atâta migală după ce primise scrisoarea aceea misterioasă.  În urmă cu 3 zile găsise în cutia poștală o scrisoare anonimă. În scrisoare i se cerea în mod expres să rămână pentru următoarele 24 de zile înăuntru.

-          Înăuntru? Unde înăuntru? Adică în casă? Se tot întreba Elia obsesiv.

Se conformase, așadar să rămână înăuntru. Decisese să își ia rămas bun de la lume și de la toate lucrurile pe care le iubea cel mai mult: cărțile, cafeaua, cerul, marea, familia, prietenii. Se îndesă înăuntru…în interior, departe, atât de departe, acolo unde nu există distanță, nici diferență…acolo unde există doar inimă. Și se hotărî să moară. Da, să aștepte muritul să o cuprindă încet, încet…de jos, de sub tălpi și să urce până în creștetul capului pentru a cuceri fiecare centrimetru din carnea sa. Să îi întoarcă carnea înăuntru, corpul. Se hătărî să moară ca un personaj dintr-o carte. În imaginația ei se cuibărea în cartea aflată între scris și nescris asemenea unui copil nenăscut.

-          Auzi, tu crezi că există viață după naștere?

-          Dar tu crezi că există viață după moarte?

-          Oare, cum o fi viața în lumea lui Osiris? Cum o fi dincolo de Nil?

-          Nu mă mai sâcâi  cu atâtea întrebări! Taci! Lasă-mă cu întrebările! Filosofia nu folosește la nimic! Ți-am spus deja că m-am hotărât să mor! Ce mai vrei?

-          Dar, vrei mă tu….tu care ții cu dinții de viață, de lumea asta să mă omori? Vrei să mori  în tine cu adevărat?

-          Ce știi tu ce e muritul! Lasă-mă în pace! Dispari! Sari din interiorul meu! Du-te! Du-te în afară! Umbra locuiește în afară, m-ai auzit? AFARĂ! Am să mă ridic din acest mormânt! Nu-mi mai pasă de trăcănenile, de gândurile, de emoțiile tale! Nu mai îmi pasă de tine! Tu nu exiști cu adevărat, m-ai înțeles?

-          Soro, nici acum nu pricepi că ești proiecția mea? Nu înțelegi, fată, că te proiectez în lume? Tu ești umbra, nu eu! Tu te cerți cu tine, nu cu mine! EU te gândesc mă…EU, da EU își fac viața, înțelegi? Ti vezi, gândești, plângi, iubești și dorești prin MINE…ce știi TU ce este MOARTEA? Cum vrei să mă omori dacă EU sunt TU? Spune! De ce nu îți place de mine? Ce vrei de la tine?

-          Mă zăpăcești! Ești doar MINTE. Nu ești CONȘTIINȚĂ! Ești NIMIC! Pleacă, nu mai am nevoie de tine!

-          Să plec? Și ce ai fi tu fără mine? Ce ai fi tu fără emoțiile, gândurile, pasiunile, căutările mele?

-          Taci! Taci! Am să respect tot ce scrie în scrisoare! TOT! 24 de zile am să stau înăuntru, am să mă închid, nu am să mă proiectez deloc în exterior! Am să stau și am să țes haine! Haine pe care ochii tăi nu le pot vedea.

În acel moment îl zări. Joseph se îndreptă spre ele, întrebând-o pe Elia ce anume dorește. DORINȚA. Da, spre ele, spre amândouă…le surprinse în gâlceava metafizică…el, Joseph….care nu era nici pe departe metafizic…tocmai el care părea a fi un simplu om. Joseph însă vedea cu neochii și înțelese. Decisese însă să rămână doar spectator la această ceartă ce se desfășura în mai multe lumi. Era o ceartă prin care el trecuse deja. Pe el strigătul oglinzii nu îl mai speria. Urletul de sticlă nu îi mai provoca angoasă. Joseph devenise un OM. El învățase să rostească nerostitul și să vadă prin neochi.

Așa că, atunci când ajunse la ea, Elia fu martora, pentru o clipă, a excepției. Atunci, trăi excepția sinelui. Acolo, ÎNTRE. În nocturna silențioasă a ÎNTRE-ului Elia transcendă dualitatea.

Îl zări printre mese rotunde și cadavre. Da, în realitate toți erau morți lângă ea. Erau morți deși, ei sorbeau liniștiți din cafea, cufundați în lectură, în discuții de tot felul. Morți deși se mișcau pe străzi foarte convinși că au o viață. Barba sa blondă îi oculta chipul. Fruntea însă îl dezvăluia…poate pentru că așa dorea el…să i se dezvăluie, pentru o clipă, în moartea largă și slută. Așadar, îl văzu. Între alb și negru. Pur. Neafectat. ÎNTRE. O stea cu cinci colțuri i se dezvăluia discret pe mâna dreapta.

Emmanuel Levinas – experienţa non-subiectului

Tags

, , , , , , , ,

Emmanuel Levinas se distinge în Franţa ca promotor al fenomenologiei, reinterpretând în manieră proprie unele teme filosofice, dar şi în calitate de traducător al lui Husserl şi Heidegger. Levinas se afirmă ca un gânditor inedit, pe de o parte propunând o etică fenomenologică radicală, centrată pe problema alterităţii, iar pe de altă parte dedicându-se studiului Talmudului. Filosofia sa poartă astfel semnele fenomenologice şi iudaice deopotrivă.
Nivelurile constitutive ale subiectivităţii
Putem distinge 3 etape în constituirea subiectivităţii levinasiene. O primă etapă cuprinde texte ca Timpul şi Altul, Descoperind existenţa cu Husserl şi Heidegger, De la existenţă la existent. Existenţa fără existent – il y a este registrul ontologic al pozitivităţii pure în care nu s-a configurat prin separaţie subiectivitatea, acea neutralitate a impersonalului ce ameninţă cu disoluţia, denumit prin termenul il y a. Ilyalitatea are o dimensiune nocturnă, este neutrul fiinţei obscure şi se revelează în insomnie. Il y a, se află, există nu trimite la ceva determinat, nu produce o epifanie, nu ancorează sensibilitatea într-o finitudine, ci doar livrează muzicalitatea constantă, monotonă şi inexpresivă a subzistenţei. Se există fără un cineva care să existe, se întâmplă fără eveniment, fără chip, fără expresie.
Dar, în această referinţă la sine însuşi, omul distinge un fel de dualitate. Identitatea cu sine însuşi pierde caracterul unei forme logice şi tautologice; ea îmbracă o formă dramatică. Identitatea fiinţei revelează natura sa de încătuşare, întrucât ea apare sub forma suferinţei invitând la evaziune.
A doua perioadă a operei levinasiene este marcată de volumul Totalitate şi Infinit apărut în anul 1961. Subiectivitatea este aici descrisă printr-un apel la dualism între Acelaşi şi Altul, exterioritate şi interioritate, totalitate şi infinit, ca fiind baza oricărei încercări teoretice, practice şi axiologice de a totaliza trăirile experienţei subiectului. Intriga subiectivităţii pare să se joace în această aparentă opoziţie. Levinas vorbeşte de aceeaşi mişcare circulatorie ce se traduce acum prin nevoie şi al cărei unic scop este acela de a asimila orice element străin pentru a-l îngloba. Nevoile multiple se revelează prin corporeitate, prin necesitatea de a avea o locuinţă şi prin aceea de a lucra. Acestea prelungesc replierea în sine şi recluziunea sub forma dependenţei: în nevoie, alteritatea oricărui lucru este neantizată, redusă la eu, la plăcerea pe care eul o resimte în ceea ce priveşte nevoia de cutare sau cutare lucru. Atâta timp cât subiectul se lasă dominat de nevoie, ceea ce Levinas numeşte dorinţa interpretată la comun, subiectivitatea va ignora ceea ce ar putea fi înscris sub semnul altului. Dorinţa metafizică inversează acest proces, împingând subiectul spre exterioritate, spre Înalt, spre Invizibil.
A treia perioadă a constituirii subiectivităţii este oglindită de lucrarea Altfel decât a fi sau dincolo de esenţă, şi presupune, într-o anumită măsură, o schimbare de poziţie. În această operă nu mai putem vorbi de un subiect situat în aşteptarea sau în presentimentul altesităţii ci, de un subiect responsabil de celălalt, o subiectivitate ce poate fi înţeleasă numai prin pasivitate şi expunere către celălalt, prin vulnerabilitate extremă.
Ce este Kabala?
Teoria levinasiană a subiectivităţii nu poate fi înţeleasă dacă apelăm doar la latura sa fenomenologică. Simbolistica chipului şi mesianismul subiectivităţii levinasiene nu pot fi înţelese decât dacă facem un periplu în cultura ebraică, altfel spus, dacă apelăm la învăţătura cabalistă. În ebraică se scrie Kabbalah, provenind de la rădăcina Qibel care înseamnă a primi. Apelativul se referă la obiceiul primirii cunoaşterii pe cale orală, de aceea etimologic se aproprie mult de termenul de tradiţie.
Pentru a înţelege modul cum se constituie subiectivitatea levinasiană, pe diferenţa dintre Altul şi Acelaşi, pe Altul decât Fiinţa ca dincolo de Fiinţă, din nou, va trebui să facem apel la tradiţia ebraică. Astfel, în Zohar, ni se vorbeşte despre o existenţă negativă şi despre o existenţă pozitivă. Existenţa negativă, absolutul, nu poate fi definită, fiindcă, atunci când este definită ea încetează să mai fie negativă. Zoharul ne vorbeşte de 3 văluri negative: AIN, Supremul Ain, Negativul, AIN SOPH, Expansiunea Nelimitată, AIN SOPH AUR, Lumina nelimitată. Cele 3 văluri negative ale existenţei emană din Absolut, din Nedefinit. El nu poate fi cuprins cu mintea, nu îl putem conceptualiza sau tematiza, nu poate fi cuprins în discurs, dar este anterior oricărui discurs şi cauză a oricărui discurs. El, Absolutul, Altul se comunică şi se dăruieşte în tăcere şi nerostire.
De asemenea, sufletul este o lumină învăluită. Lumina sa este triplă:
Neschamah sau spiritul, Ruach sau sufletul, Nephesch sau mediatorul maleabil.
Chipul şi Oglinda-lectură
Chipul levinasian nu poate fi înţeles decât la limita a două tradiţii, recunoscute ca atare în gândirea sa, care nu pot fi separate una de cealaltă şi care se întrepătrund asemenea luminii şi umbrei în lumea clar-obscură a unui tablou renascentist. Chipul levinasian se naşte chiar la confluenţa, în între-pătrunderea acestor două tradiţii care sunt elenismul şi iudaismul. Ele sunt interdependente şi inseparabilitatea lor creează un spaţiu traversat de dincolo care ne permite să discernem sau, altfel spus, să aflăm sensul ascuns al chipului dezbrăcat de orice apartenenţă la această lume şi de orice dorinţă de posesiune revendicativă. Acest spaţiu ciudat, ce seamănă mai mult cu o întâlnire, este oglinda în care limbajul vorbeşte despre sine, din nou, spaţiu a-topic, în care Rostirea se rosteşte pe sine prin Rostit, negându-se prin afirmaţie conciliatoare, nedezvăluindu-se niciodată în totalitate, retrăgându-se, lăsându-şi semnul ca urmă. Carnea, trupul, capătă astfel o dimensiune transcendentă. Trupul devine sălaş în care legile sacre sunt grevate, aşa cum faţa înălţătoare este limba Numelui Pur sub care chipul mistic al divinităţii se înfăţişează în întâlnirea-carte în gloria sa ascunsă. Alfabetul reprezintă pentru un evreu chipul mistic al adevărului, corpul adevărului, antrophos. Acest chip mistic al adevărului pentru Levinas, este Urma. În carne, în mângâiere, în simbolul senzorial se ascunde dialectica trecerii de la neîntruchipare la chip, de la Rostire la Rostit. Literele alfabetului ebraic sunt văzute ca elemente ale chipului. Această concepţie, ne spune Gershom Scholem traversează istoria Kabalei de la începuturi. Una dintre cele mai vechi scrieri aparţine Kabalei hispanice, Cartea despre Chip, Sefer ha Temuna. Chipul este al literelor, este chipul simbolic al divinităţii, este hermeneutica transcendentală. Cel care se cufundă în interpretarea lite-relor vede faţa lui Dumnezeu. Chipul Suprem este Marele Chip, Îngăduitorul, apelul, interdicţia de a ucide.
Primul nivel de constituire a subiectivităţii coincide, într-o oarecare măsură, cu vălurile negative din Kabală, aici îşi găseşte sursa şi inspiraţia. Se spune în tradiţia ebraică faptul că întreaga creaţie emană din vălurile negative, din Ain Soph Aur, Lumina Nelimitată care umbreşte Arborele Vieţii, pe Adam Kadmon. Interesant este rolul umbrei, al întunericului din care izvorăşte tot ceea ce există. Ceea ce noi considerăm lumină nu este decât umbra Absolutului, Altului. Noi nu putem vedea decât urma Sa, ceea ce a lăsat trecând, Spatele. Este mai mult decât evident faptul că noţiunile de urmă şi de enigmă îşi au sorgintea în scrierile biblice.
Altul levinasian nu este nici Fiinţa nici Neantul, el este dincolo de Fiinţă şi Neant, dincolo de existenţă, dar este cauza primă a subiectului, a tot ceea ce există. Mai mult, noţiunea de alteritate se intersectează cu cea de ileitate, urmă şi enigmă. Altul decât Fiinţa deschide o a treia cale ce corespunde elecţiunii, majestăţii şi înălţimii. Ileitatea care subzistă ca urmă pe chipul aproapelui provine dintr-un imemorial, dintr-un dincolo de care memoria nu se poate înstăpâni. Ileitatea, deşi provine din imemorial, ea se desfăşoară şi are loc în timp, în planul orizontal, creând un răstimp în timp, o ruptură al cărei sens nu poate fi captat de conştiinţa totalizatoare, de intelectul care ia în posesie, care tematizează şi conceptualizează. Cu toate acestea, ileitatea se face eveniment.
În acest prim nivel de existenţă, subiectul resimte greutatea lui a fi ca fiind zdrobitoare, înăbuşitoare, fără ieşire. În Kabală ni se spune că sufletul este comparat cu o flacără. Pentru a deveni conştient de propria sa fericire se desprinde de focul etern, de Tatăl, de Kether, pentru a deveni conştient de propria sa fericire. Forţele naturii au fost atât de puternice, încât s-a creat mirajul dorinţei care a determinat subiectul să uite şi să se adâncească şi mai mult în această iluzie, maya. Revenind la Levinas, odată cu apariţia ipostazei, cea care reuşeşte să iasă din anonimatul existenţial, făcîndu-se autoconştientă, identifică acest al doilea nivel cu cel al nevoii şi al dorinţei interpretate la comun. Levinas insistă asupra faptului că, în cazul în care subiectul rămâne în totalitate identificat nevoilor sale, cotidianităţii, riscă să nu îl primească pe Altul, să nu se situeze în orizontul deschisului şi al ospitalităţii, refuzând practic străinul şi neînţelesul. Acestei dorinţe, gânditorul îi opune dorinţa metafizică, pentru invizibil. Dacă în primele două nivele, subiectul încă se mai află în dualisme, între altul şi acelaşi, în a treia etapă a constituirii sale el deja nu mai este, el devine pentru-celălalt, altfel decât a fi. Din nou, facem apel la învăţătura ebraică care susţine că sufletul este natură triplă. Neschamah corespunde celui de-al treilea nivel levinasian, cel în care subiectul se neagă în totalitate pe sine devenind pentru-celălalt, lăsând alteritatea să îl locuiască. Neschamah este Spiritul pentru evrei, partea ascunsă şi cea mai misterioasă, cea mai apropiată de divin. Ruach ar corespunde celui de-al doilea nivel, unde subiectul se lasă traversat de descoperirea celuilalt, fundamentându-se pe pentru-celălalt. În ebraică, Ruach este sufletul uman. Nephesch corespunde aşadar plinătăţii greoie şi închise în sine a fi-ului care nu vrea să se abandoneze pe sine, ci, dimpotrivă, să rămână în sine, în posesia şi siguranţa sinelui.
A treia cale: ileitatea şi stranietatea chipului
Pentru Levinas, Celălalt este originea limbajului şi a oricărui discurs asupra limbajului, el fiind cel care se spune, făcându-le posibile pe amândouă. Înţelegerea scrierilor levinasiene survine în momentul în care luăm împreună elenismul şi iudaismul, depăşindu-le în lectura feţei. Subiectul de care ne vorbeşte Levinas este un subiect lipsit de ipseitate, a cărui singură permanenţă se regăseşte în permanenta pierdere de sine. Nu mai este vorba de un subiect conceput în sensul filosofiei moderne care se auto-constituie, omnipotent. Pentru Levinas, conştiinţa este o pierdere de conştiinţă nu pentru a lăsa loc inconştientului ci, în sensul unei renunţări conştiente şi voluntare la puterea constitutivă.

Lucrarea a fost prezentată în cadrul proiectului „Avangardă şi transdisciplinariate”, coordonat de Petrişor Militaru şi realizat în colaborare cu Biblioteca Judeţeană „Alexandru şi Aristia Aman” din Craiova Secţia audio-video.

Această lucrare a fost posibilă prin sprijinul financiar oferit prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013, cofinanţat prin Fondul Social European, în cadrul proiectului POSDRU/107/1.5/S/76841, cu titlul „Studii doctorale moderne: internaţionalizare şi interdisciplinarita

Text publicat în revista Mozaicul, Nr. 2/2012 Pentru detalii dați click aici

8

Tags

, , , , ,

Un Altar. Pietre inscripţionate hieroglific. S cu părul roşu în vântul năprasnic zideşte o biserică împreună cu un grup de filosofi.

A îngenuchează în faţa Altaruluihieroglifă. Nu poate citi semnele. Ceaţa le ocultează. De o parte şi de alta a Altarului, Rafturi de Cărţi Negre. Deasupra ultimului raft, un Ceas Alb. Ceasul începe să sune insistent, arătând ora 8 fix.

A îl ignoră. Ceasul continuă să sune asemenea unei alarme.

- Trezeşte-te ! Trezeşte-te ! îi spuneau gândurilefluturi.

- Ora Morţii a trecut ! A sosit timpul să te trezeşti !

A ia ceasul în mâini somnabulic, plutind în vis. Sunetul îl deranja. Încearcă din nou să îl facă să tacă !

Lângă ceas apar smochine, un coş plin cu pâine şi instrumente pentru pictat…pânze şi pensule, culori nebănuite.

Se trezește într-un tren care gonește prin nopţi lungi. Piciorul stâng îl simte foarte greu. Când privește în jos, observă că este legat de un lanţ. Lanţul de fier îi rănise glezna. Din vagon se aude un strigăt de animal.

Vagabondând…..

Tags

, , ,

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

…vagabondând, călătorind, zburând aproape, prin univers, departe, tare departe în interior…mergând cu netălpile pe pământ , venind să mă întâlnesc cu lumea…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………

Masa17

Tags

, , ,

Moto: Cum să facem ca spiritul să nu rămână înscris

în cerul ideilor, ci să fie trăi cotidian şi aplicat în

relaţiile interumane? (Martin Buber)

…un echivalent muzical al dialogului, al convorbirii autentice, l’entretien- infini(Martin Buber, într-un interviu, vorbind despre muzica lui Bach)

De ziua mea, am încercat să realizez un experiment existenţial…filosofic. Mi-am invitat mai mulţi prieteni la un ceai. Unii au venit, alţii nu au putut ajunge din diverse motive. Eram acolo, la masa rotundă…punând în exterior propriul meu interior fără să o ştiu…încă.

Tot ceea ce a urmat a fost precum o întâlnire-carte, o revedere cu mine prin ceilalţi. Am rămas tăcută şi senină în faţa spectacolului vieţii. Expresia săracă de spectacol al vieţii nu poate încăpea, din păcate, în semnificaţia sa, realitatea sau utrarealitatea pe care am simţit-o în acele momente magice. Am primit în câteva ore răspunsurile la tot ceea ce mi s-a întâmplat şi nu am înţeles în ultimul an. Mai mult chiar, alt-cineva, un prieten la care ţin foarte mult, a realizat o retrospectivă la tot ceea ce trăisem în ultime vreme. Prietenul nici măcar nu bănuia…el doar povestea, şi nici măcar mie direct ci, unei prietene, propriile sale înţelegeri despre conştient şi inconştient, despre lumină şi umbră, feminin şi masculin, despre artă, despre fericire…era ca şi cum o parte din mine se proiectase în prietenul acesta pentru a-mi vorbi…căci înainte eram pur şi simplu surdă la suprasens…

Am început să simt apoi că toţi prietenii de la masă, prinşi în discuţii, erau chiar părţi ale fiinţei mele…

Discuţiile noastre aprinse şi întâlnirea au luat aşa o întorsătură încât îmi ofereau răspunsuri şi nimeni nu ştia acest lucru…totul decurgea lin precum o apă, ba vulcanic precum focul…între foc şi apă doar liniştea…tăcerea neclintită a liniştii…

Deasupra un suflu, un altceva absolut, bătrân şi invizibil punea totul în mişcare…crea special anumite cuvinte în interiorul fiecăruia pentru ca apoi să le dea formă şi mai apoi sunet material…şi am simţit bogăţia clipei…magia acum-ului…eternul prezent…

şi TOTUL ca un cadou pe care Altul, terţul ascuns…mi-l oferea…

M-am speriat…era ca şi cum alunecam într-o altă dimensiune care oricum este mereu…dar nu o vedem…

Şi apoi, dintr-o dată, am înţeles că totul, dar absolut totul în viaţă este aşa cum trebuie să fie…înţelegerea a avut o notă personală pentru că s-a referit la realitatea mea interioară, la ceea ce nu înţelegeam nicicum în ultimul timp…dar, aşa e la fiecare om…

Rene Guenon spunea că nicio învăţătură nu oferă cunoaşterea reală…pe aceasta omul trebuie să o găsească în sine însuşi….pentru că, de fapt, orice cunoaştere trebuie dobândită printr-o înţelegere personală. Iată de ce Platon spunea că tot ceea ce omul cunoaşte este deja în el.

Totul este pus pentru a învăţa. Nimic nu lipseşte. Ni se dă totul, chiar totul pentru a înţelege. Numai că noi ne plângem constant şi suntem prizonierii unor himere pe care noi le creăm clipă de clipă. Şi suntem atât de identificaţi cu ele încât nu ne putem nicicum desprinde de maya. Şi mi-am amintit apoi o zicală hindusă: Când e tăcere vorbesc zeii. Or noi suntem într-un vacarm perpetuu…şi nu vrem…eurile noastre nu vor nicicum să tacă…mintea e mereu reactivă, mereu prinsă în teorii, prejudecăţi, păreri fabricând falsul. Fantezia, aşteptările, identificarea, individuaismul, egoismul…

Mi-am amintit apoi de un neloc ce atârnă asemenea unui fruct copt într-un arbore. În acest neloc se spune că nu există distanţă sau diferenţă. Acolo suntem toţi Unul.

Am dorit să primesc răspunsuri…am urlat la aer, în bezna nopţii întoarse….îi ceream vidului să îmi răspundă…doream o întrevedere cu Nimeni.

Şi ieri, de ziua mea, toate răspunsurile, toate clarificările spuse de un prieten cu care nu mă mai văzusem de foarte mult timp şi care habar nu avea prin ce trecusem…se pare că el primise aceeaşi înţelegere şi îmi răspundea ca o parte desprinsă din mine…conştiinţa îmi vorbea ca într-un vis din acelea bizare, când te afli în faţa unei oglinzi şi când te priveşti…..surpriză! eşti altcineva….îmbrăcat în hainele diferitului.

De câte ori ne-am întânit, de fapt, unii cu ceilalţi? De câte ori cunoaştem şi re-cunoaştem un om? Bem din râul Lethe. Uităm pentru a ne trezi. Dormim. Amintiri. Cotloane. Intersecţii pe fiecare vertebră. Sertare în frunte. Biblioteci în muntele inimii. Labirintul unde ne aşteaptă Umbra. Şi Soarele care o proiectează.

La răscruce

Tags

, , , , , , ,

Aron ajunse într-un loc pe care îl recunoştea sub formă de amintire ceţoasă. Era la o răscruce de mai multe drumuri prăfuite, ce păreau a fi drumuri  de ţară. În depărtare, o Biserică Albă. Turlele sale străluceau semeţe în lumina puternică a soareluiliteră. Sufletul îi era în mod misterios chemat spre acele Turle fantastice, de o sclipire neobişnuită, cum în starea de veghe nu găseşti nicicum. Cu intenţia de a se îndrepta spre Biserică, drumul îi fu barat de o femeie care avea chipul său…doar că era mult mai negricioasă la piele, ca şi cum fusese arsă de soare. Rochia neagră a femeii era îmbâcsită de praf…Aron o privi ţintă în ochi, dar privirea sa întunecată, frământările tăcute şi vorbele de neînţeles, al unei limbi pe care nu o ştia, îl determină să facă un pas înapoi. Privirea sa precaută şi totuşi curioasă se opri asupra mâinilor femeii. Din mâini îi curgeau nişte fluide ciudate, la fel de întunecate. De asemenea, mâinile îi erau acoperite cu mici pete de culoare neagră. Pentru a doua oară, dădu înapoi. Totuşi, îşi impuse să aibă curaj şi nu fugi. Nu îşi putea lua ochii de la chipul acestei femei turmentate care era propriul său chip. Fireşte, pielea lui era mult mai deschisă, deşi păstra încă umbre măslinii, rod al arsului de soare, iar ochii îi erau de asemenea umbriţi de neîncredere şi temerile ce crescuseră odată cu secolele, însă nu se comparau cu ochii acestei prezenţe feminine îmbrăcată în zdrenţe, plutind printre norii de praf chiar între cele 4 drumuri.

Trăgând puternic aer în piept, pentru a se îmbărbăta, Aron o întrebă:

-         Unde suntem? Ce este acest loc?

-         Brego, Grego, spuse femeia ale cărei resentimente şi ranchiună se făcuseră carne pe întregul trup.

-         Ce e asta? spuse Aron neînţelegând nimic.

Femeia rânji, privindu-l drept în ochi.

-         Nu îţi mai aminteşti? Ai uitat de Armenia? Ai uitat de tot.

Aron se uită în jur, încercând să simtă şi să cuprindă întreg peisajul….drumurile de sat, Biserica, casele….arhitectura…îşi aminti dintr-o dată că visase acest loc în urmă cu 2 ani. Atunci, era o noapte crudă ce muşca din ţinutul ce părea mai mult a fi un neloc. Privirea i se lipi apoi de ţărână şi îşi mai aminti….chiar aici, la răscruce fusese cândva o groapă imensă în pământ, asemenea unui crater ţinând prizonieri mai mulţi cavaleri. Luptătorii nu puteau ieşi din groapă, ca şi cum pământul îi strângea pe dedesubt. Lângă ei, aceeaşi femeie râzând de soarta lor. În urmă cu 2 ani, femeia aceasta întunecată la chip şi la grai putea chema vânturile…acum nu mai avea decât mâini fluide cu pete negre.

De pe un drum se apropia o căruţă. Galopul cailor ridica praful creând în aer tot felul de figuri bizare. Aron se dădu în lături, hotărât să exploreze ţinutul. Totul în jur părea să îi şoptească în surdină o poveste uitată, propria sa viaţă, o altă viaţă. Pe lângă el trecură 3 femei îmbrăcate în rochii albe şi pânze dantelate. Feţele lor erau acoperite de umbreluţe albe, cu marginile la fel, dantelate. Mâinile le erau ascunse în măsuşi brodate, tot de culoare albă. Râdeau, vorbind între ele. Eleganţa lor, mersul de sirenă, forma abia perceptibilă a trupurilor micuţe, în formă de clepsidră, umbreluţele drăgălaşe, părul lung şi ondulat de culoarea focului ce le curgeau peste umeri şi pe spate…gesturile rafinate…când îşi întoarseră toate trei chipul spre el, Aron aproape că fu pe cale să cadă străfulgerat. Frumuseţea ce amintea de nemuritoarea Venus, trăsăturile sculptate în ritmul unei muzici nebănuite….nefirescul senzualităţii lor….dar, mai ales….CHIPUL lor era chipul său. ACELAŞI CHIP. Cum era posbil? În acel moment, vanitatea, orgoliul şi frumuseţea malignă a femeilor chicotind îl izbiră drept în inimă, făcându-l să se retragă. Fugi dezorientat, gâfâind. Cum e posibil? Cum e posibil? se întreba într-una. Privi apoi în jurul său şi văzu femei care îşi vindeau corpul, la marginea drumurilor….care îl ademeneau cu propriul său chip. Era ca şi cum se privea pe sine multiplicat în oglindă. Era ca şi cum fiecare îi purta greşelile trecute. Da, greşelile uitate, gândurile, emoţiile…toate, absolut toate erau ale lui…fiecare îi purta propriul chip accentuat, distorsionat asemenea unei lecturi ce aştepta să fie înţeleasă.

Brego (Bragi)

Bragi’s name means literally “leader,” in addition to “poetry,” and therefore in Old English would be Brego. Brego does not appear outside the Norse myths, and not a few scholars feel he is either the mortal poet Bragi Boddason deified or an aspect of Wóden (Odin). Nonetheless, Brego sees frequent mention in the Eddas. Unfortunately, none of these mentions give us much information. We are told he is the God of poetry, and his wife is the young and beautiful Idhun. He is the son of Odin by Gunlod. It is Brego that relates the stories of the Gods in the Bragarœdhur “Bragi’s sayings” of the Prose Edda to Eagor (Ægir). Bragi is also present at the symbel in the Lokasenna, and the first of the Gods to respond to Loki.

Grego 

is a short cloak of coarse cloth with an attached hood, worn in the Levant.

 

Tegher, în armeană Տեղեր or Տեղերի Վանք, Tegheri Vank, este o veche mănăstire din Armenia datând din secolul 13 situată într-o zonă deluroasă, în sud-estul Muntelui Aragat, în apropierea satului Tegher, dincolo de formaţiunile stâncoase Byurakan în provincia Aragatsotn. Mănăstirea a fost ridicată pentru prinţesa Khatun, soţia prinţului Vatcheh Vatchutian.Mănăstirea a rezistat nenumăratelor invazii mongole, precum şi multor conflicte armate religioase. În apropiere se regăsesc ruinele satului Tegher, datând din secolul 9. Printre fundaţiile caselor se află şi Tukh Manuk, o capelă funerară din secolul 5 şi un cimitir medieval.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.