Aron ajunse într-un loc pe care îl recunoştea sub formă de amintire ceţoasă. Era la o răscruce de mai multe drumuri prăfuite, ce păreau a fi drumuri de ţară. În depărtare, o Biserică Albă. Turlele sale străluceau semeţe în lumina puternică a soareluiliteră. Sufletul îi era în mod misterios chemat spre acele Turle fantastice, de o sclipire neobişnuită, cum în starea de veghe nu găseşti nicicum. Cu intenţia de a se îndrepta spre Biserică, drumul îi fu barat de o femeie care avea chipul său…doar că era mult mai negricioasă la piele, ca şi cum fusese arsă de soare. Rochia neagră a femeii era îmbâcsită de praf…Aron o privi ţintă în ochi, dar privirea sa întunecată, frământările tăcute şi vorbele de neînţeles, al unei limbi pe care nu o ştia, îl determină să facă un pas înapoi. Privirea sa precaută şi totuşi curioasă se opri asupra mâinilor femeii. Din mâini îi curgeau nişte fluide ciudate, la fel de întunecate. De asemenea, mâinile îi erau acoperite cu mici pete de culoare neagră. Pentru a doua oară, dădu înapoi. Totuşi, îşi impuse să aibă curaj şi nu fugi. Nu îşi putea lua ochii de la chipul acestei femei turmentate care era propriul său chip. Fireşte, pielea lui era mult mai deschisă, deşi păstra încă umbre măslinii, rod al arsului de soare, iar ochii îi erau de asemenea umbriţi de neîncredere şi temerile ce crescuseră odată cu secolele, însă nu se comparau cu ochii acestei prezenţe feminine îmbrăcată în zdrenţe, plutind printre norii de praf chiar între cele 4 drumuri.
Trăgând puternic aer în piept, pentru a se îmbărbăta, Aron o întrebă:
- Unde suntem? Ce este acest loc?
- Brego, Grego, spuse femeia ale cărei resentimente şi ranchiună se făcuseră carne pe întregul trup.
- Ce e asta? spuse Aron neînţelegând nimic.
Femeia rânji, privindu-l drept în ochi.
- Nu îţi mai aminteşti? Ai uitat de Armenia? Ai uitat de tot.
Aron se uită în jur, încercând să simtă şi să cuprindă întreg peisajul….drumurile de sat, Biserica, casele….arhitectura…îşi aminti dintr-o dată că visase acest loc în urmă cu 2 ani. Atunci, era o noapte crudă ce muşca din ţinutul ce părea mai mult a fi un neloc. Privirea i se lipi apoi de ţărână şi îşi mai aminti….chiar aici, la răscruce fusese cândva o groapă imensă în pământ, asemenea unui crater ţinând prizonieri mai mulţi cavaleri. Luptătorii nu puteau ieşi din groapă, ca şi cum pământul îi strângea pe dedesubt. Lângă ei, aceeaşi femeie râzând de soarta lor. În urmă cu 2 ani, femeia aceasta întunecată la chip şi la grai putea chema vânturile…acum nu mai avea decât mâini fluide cu pete negre.
De pe un drum se apropia o căruţă. Galopul cailor ridica praful creând în aer tot felul de figuri bizare. Aron se dădu în lături, hotărât să exploreze ţinutul. Totul în jur părea să îi şoptească în surdină o poveste uitată, propria sa viaţă, o altă viaţă. Pe lângă el trecură 3 femei îmbrăcate în rochii albe şi pânze dantelate. Feţele lor erau acoperite de umbreluţe albe, cu marginile la fel, dantelate. Mâinile le erau ascunse în măsuşi brodate, tot de culoare albă. Râdeau, vorbind între ele. Eleganţa lor, mersul de sirenă, forma abia perceptibilă a trupurilor micuţe, în formă de clepsidră, umbreluţele drăgălaşe, părul lung şi ondulat de culoarea focului ce le curgeau peste umeri şi pe spate…gesturile rafinate…când îşi întoarseră toate trei chipul spre el, Aron aproape că fu pe cale să cadă străfulgerat. Frumuseţea ce amintea de nemuritoarea Venus, trăsăturile sculptate în ritmul unei muzici nebănuite….nefirescul senzualităţii lor….dar, mai ales….CHIPUL lor era chipul său. ACELAŞI CHIP. Cum era posbil? În acel moment, vanitatea, orgoliul şi frumuseţea malignă a femeilor chicotind îl izbiră drept în inimă, făcându-l să se retragă. Fugi dezorientat, gâfâind. Cum e posibil? Cum e posibil? se întreba într-una. Privi apoi în jurul său şi văzu femei care îşi vindeau corpul, la marginea drumurilor….care îl ademeneau cu propriul său chip. Era ca şi cum se privea pe sine multiplicat în oglindă. Era ca şi cum fiecare îi purta greşelile trecute. Da, greşelile uitate, gândurile, emoţiile…toate, absolut toate erau ale lui…fiecare îi purta propriul chip accentuat, distorsionat asemenea unei lecturi ce aştepta să fie înţeleasă.
Brego (Bragi)
Bragi’s name means literally “leader,” in addition to “poetry,” and therefore in Old English would be Brego. Brego does not appear outside the Norse myths, and not a few scholars feel he is either the mortal poet Bragi Boddason deified or an aspect of Wóden (Odin). Nonetheless, Brego sees frequent mention in the Eddas. Unfortunately, none of these mentions give us much information. We are told he is the God of poetry, and his wife is the young and beautiful Idhun. He is the son of Odin by Gunlod. It is Brego that relates the stories of the Gods in the Bragarœdhur “Bragi’s sayings” of the Prose Edda to Eagor (Ægir). Bragi is also present at the symbel in the Lokasenna, and the first of the Gods to respond to Loki.
Grego
is a short cloak of coarse cloth with an attached hood, worn in the Levant.
Tegher, în armeană Տեղեր or Տեղերի Վանք, Tegheri Vank, este o veche mănăstire din Armenia datând din secolul 13 situată într-o zonă deluroasă, în sud-estul Muntelui Aragat, în apropierea satului Tegher, dincolo de formaţiunile stâncoase Byurakan în provincia Aragatsotn. Mănăstirea a fost ridicată pentru prinţesa Khatun, soţia prinţului Vatcheh Vatchutian.Mănăstirea a rezistat nenumăratelor invazii mongole, precum şi multor conflicte armate religioase. În apropiere se regăsesc ruinele satului Tegher, datând din secolul 9. Printre fundaţiile caselor se află şi Tukh Manuk, o capelă funerară din secolul 5 şi un cimitir medieval.
