Nu trageţi! Sunt deja moartă!

Tags

drama, Karine Khodikyan, teatru, teatru cluj

O lumină difuză. Doi oameni pe o canapea şi un revolver. Poveste. Povestea din spatele poveştii. O dramă care implică întreaga umanitate.

Dialogul din această piesă m-au urmărit tăcut, măcinând în surdină toată noaptea. Am văzut piesa la Teatrul Naţional din Cluj-Napoca, la Sala Euphorion. Pe jos, un covor persan. O masă veche de lemn. Pe masă un mileu din acelea vechi de pe vremea bunicilor, o vază fără flori şi o păpuşă din lână. La stânga o canapea şi o măsuţă rotundă unde stă aşezat un telefon cu disc.

Nu trageţi! Sunt deja moartă! este o piesă de teatru într-.un act scrisă de dramaturgă armeană Karine Khodikyan . Regia aparţine lui Victor Olăhuţ, iar cei care au dat viaţă cuvintelor sunt  Emanuel Petrean şi Ramona Atănăsoaie.

Este o dramă despre recluziune, despre interior, despre resentimente şi prejudecăţi, despre eul uman. De cum am pătruns în sală am avut senzaţia că mă scufund într-o încăpere interioară, în pieptul unui om uriaş.

Piesa începe banal, cu o scenă care poate fi a oricui. O femeie singură în propriul apartament, ştergând praful. LINIŞTE. O linişte teribilă. Deodată, o muzică de rock-n roll sparge tăcerea, entropia, venind de la vecinii de deasupra. Furioasă, femeia începe să bată cu făcăleţul obsesiv în tavan. Ura, dispreţul, injuriile la adresa vecinilor încep să curgă. Această răfuială continuă, pănă când se face linişte de-a binelea. Mulţumită, femeia îşi continuă treburile cotidiene, roasă fiind în continuare pe dinăuntru de ura faţă de vecini. Gândurile nu îi dau pace, întocmai asemenea Eriniilor.

Bătaie puternică în uşă. Poştaşul. Dar, vai! Nu e vreun poştaş ci, un hot cu revolver.

Urmează o luptă, un dialog existenţial între cei doi, rolurile de atacator şi de victimă schimbându-se, succedându-se.

“Nu ne cunoastem, nu ne vizitam. Aceasta poveste e de de fapt povestea fiecaruia dintre noi la un moment dat, a incapacitatii noastre de comunicare. Suntem mult prea preocupati de propria noastra suferinta, de propriul nostru sine. M-a atras in mod deosebit acest rol mai ales ca povestea acestei femei pe care o interpretez se apropie oarecum de povestea mea de la ora actuala”, povesteste actrita Ramona Atanasoaie.

„Am niste probleme grave acasa, incerc sa le rezolv. Ea este o vecina de-a mea. De fapt, in piesa, fiecare avem o alta impresie despre celalalt. Ne dam seama la un moment dat cine suntem de fapt, fiecare cu povestea lui in spate, ne spune Emanuel Petrean. (sursa http://www.citynews.ro/cluj/cultura-23/nu-trageti-sunt-deja-moarta-205158/)

Mi-a amintit de Uşile deschise a lui Sartre. Infernul este celălalt….hmmm….mai degrabă suntem purtători ai infernurilor în noi înşine, prizonieri între graniţele propriei noastre minţi, închişi în prejudecăţi, suferinţe, dorinţe, aşteptări.

Piesa aceasta mi-a amintit că nu ştim să comunicăm….că ne putem oricând transforma într-un iad pentru semeni, în judecători, călăi ai întregii umanităţi.

Oamenifărăfereastrăşiuşă.

Finalul piesei dezvăluie semnificaţia titlului. Ura, micimea ne face deja morţi pe dinăuntru. Nu ne rămâne decât să omorâm moartea. Să luptăm cu proriile muşte.

Avatarul unei non-cronici de film

Tags

3D, avatar, cronica film, experienta cinematografica, imax, james cameron, sf

Şi am văzut în sfârşit mult așteptatul si deja mult prea cronicatul film al James Cameron. Da, filmul ăla, pentru care părintele blockbusterelor a așteptat 15 ani pentru ca tehnologia să avanseze. Am fost din curiozitate şi din exasperare. Începusem să  am lehamite de atâtea cronici, articole si tot soiul de news-uri destul de ieftine, aş spune eu, despre mega filmul lui Cameron. Cea mai tare mi se pare cea legată de scena care a fost scoasă din film şi în care protagoniştii, Jack şi Neytiri fac sex. Se putea, oare, ca alienii să nu copuleze? Şi aici imaginaţia lui Cameron, m-a făcut paf, ce să mai spun…cei doi fac dragoste cu cozile, în coadă sau stând în coadă…sau mai bine tac.

Titlul nu este o ironie.  Şi nici o pretenţie intelectuală sau un snobism care vrea să pară interesant. De ce o non-cronică de film? Foarte simplu, pentru că Avatar nu este un film. Avatar este doar o experienţă cinematografică. Şi da, l-am văzut cu ochelari, la mall  în IMAX-ul din Cluj, înconjurată de oameni care, în mod evident, cel puţin unii dintre ei, se plictiseau şi se plângeau de dureri de cap…pentru că Cameron îţi vâră pe nas o experiență 3D  care durează aproape 3 ore, convins fiind că o să-ţi placă de nu te doare capu…ca şi cum ar fi fost dinadins surd, preocupat doar să dea culoare frunzelor şi să-şi imagineze roboţii ucigaşi.

Înainte de a fi calificată drept răutăcioasă sau un no name care are tupeul fantastic de a-şi bate joc de Cameron şi de o capodoperă cinematografică ajunsă deja  pe locul doi in box office-ul mondial, înregistrând nu ştiu câte zeci de mii la puterea n încasări….vreau să precizez că îmi plac sf-urile blockbusterele însă, cele inteligente. Mă înclin oricând în faţa lui Matrix, Lord of the Rings, Harry Potter sau Equilibrum, Terminator sau Aliens.

Am avut emoţii, sincer, când am intrat în sală. Mă gândeam la faptul că toţi i-au dat avizul pozitiv, inclusiv britanicii lui The Guardian. Aşadar, nu credeam că mă va dezamăgi.  Revenind la peliculă, Avatar nu impresionează cu nimic, în afară de hologramă. El dă startul, de fapt, experienţei cinematografice care înlocuieşte povestea. Avatar nu este poveste, nu este o epopee, deşi, aparent, se vrea şi, mai mult chiar, îşi revendică această pretenţie. Tataia efectelor-speciale, alias  James, construieşte o lume, lumea Pandorei şi a populaţiei Na ‘vi pe o poveste însă răsuflată, chiar obosită de atâta uz şi uşor ridicolă.  De la un capăt la altul, acţiunea este previzibilă. Nu impresionează, nu surprinde şi nu te încălzeşte cu absolut nimic. Nu-ţi provoacă nicio revelaţie, nicio idee, nici un ceva pe seama căruia să meditezi, nicio frază care să-ţi rămână în minte.  Te traversează doar senzaţiile…asemenea unui flux. Stai pe spate, cu ochelari la ochi şi te afunzi în scaun  pentru a te arunca în gol pe aripile unui ikran, pasăre bestiar în culori ţipătoare care scoate sunete de te trec fiori pe şira spinării sau te fereşti, ghemuit sub scaun, de picioarele gigante, de tablă ale unor roboţi umanoizi.

Din păcate, puterea imaginaţiei realizată prin tehnologie nu pune haine peste concepte. Conceptele pe care se bazează  povestea sunt mult prea uzate , iar filosofia este una primară. Mesajul este cât se poate de comercial şi de postmodern: întoarcerea la natură şi pro-ecologia, la care se adaugă happy end-ul  iubirii care învinge…toate bune şi frumoase căci, acestea nu sunt valori rele în sine, dimpotrivă ar trebui să dea de gândit omului contemporan care s-a îndepărtat atât de mult de sacralitate, de comuniunea cu natura şi de începuturile sale, dominat fiind tot mai mult de consumerism . No comment, în ceea ce priveşte tehnica . La capitolul ideea însă şi scenariu, Avatar nu este decât o dulcegărie sentimentală, pseudo-odiseea unui fost puşcaş marin american, întâmplător paralizat de la mijloc în jos, cam prost aşa de felul lui şi foarte superficial replicând cu cool, atunci când este primit în comunitatea spirituală a Pandorei şi când începe să fie iniţiat pentru a-şi descoperi adevărata Vedere şi Sinele autentic, pînă la urmă..

Mi-a plăcut Arborele Vieţii, cel cu crengi  fosforescente în formă de macaroane, în care sălăşluia Spiritul Universal sau Mama Natură pe care alienii cu pielea albastră o numeau Eywa şi despre care spuneau că păstrează echilibrul vieţii. M-a mişcat într-adevăr cutremurător, scena apocaliptică în care lumea lor este practic disecată pe viu…poate că în această scenă Cameron a fost singura dată capabil să umanizeze povestea cu-adevărat. Pe chipurile albastre ale acestor fiinţe cu coadă neuronală se putea citi disperarea adâncă, mai adâncă decât gura unui hău ce se cască. Mai mult decât disperare, mi se pare că aici Cameron a încercat să redea o formă de deznădejde universală.  Mi-a plăcut faptul că lumea Pandorei era înfăţişată asemenea asemenea unei reţele energetice universale…fiecare în celălalt, Unul în toate şi Toate în unul. Şi cam atât.

James Cameron declarase pe undeva că marea provocare a proiectului cinematografic a fost găsirea unui echilibru între poveste şi efectele speciale, între profunzimile sufletului şi wow-ul tehnic. M-am dus la Cinema City cu ideea asta în minte. Din punctul meu de vedere, Cameron a ratat de data aceasta. Concentrându-se prea mult pe recrearea universului fantastic de pe Pandora, pelicula a uitat să spună povestea şi nu a explorat  în abis interioritatea subiectului. Bazându-se exclusiv pe tehnici şi pe tehnologii, Avatar este doar o explorare a imaginii, de aceea primează senzaţia şi nu ideea.  Este doar o producţie empiristă care comunică o pseudo-doctrină. In plus, este doldora de clişee cinematografice şi de americanisme.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Pentru cei interesati recomand :

The Huffington Post Crazy, ridiculous and irresistible

The Guardian  Avatar shows cinema’s weakness

New York Times A new eden of cosmic and cinematic

Povestea omuluiceas

Tags

ceas, cronica, david fincher, iubire, memorie, strania poveste a lui benjamin button, timp, uitare, viata

The curious case on Benjamin Button, un film adaptat după nuvela lui Scott Fitzgerald despre un bărbat născut în 1920 care îşi trăieşte viaţa invers. Mărturisesc că nu am citit încă nimic de Fitzgerald. Cert este că filmul m-a determinat să caut cartea.

O poveste stranie, după cum o spune însuşi titlul. La nivel fizic, trupul său a adoptat direcţia inversă: la 6 ani arată ca la 90, la 12 ca la 80 şi tot aşa. Existenţial însă, viaţa sa se derulează ca pentru toată lumea : bucurii, tristeţi, nimicuri revelatoare, prima noapte de dragoste şi pasiunea descoperită într-un bordel, magia primului sărut, surpriza să descoperi că tatăl tău ştie Shakespeare pe de rost, dragostea aceea moale pe care doar în braţele mamei o poţi afla, întâlnirea a doi ochi albaştri pe care ştii că nu-i vei uita niciodată. Pe scurt : este istoria unui oarecare. Istoria lui poate fi a mea sau a ta…este ceea ce alege fiecare să facă din întâmplarea (sau nu) de a fi fost aruncat în lume.

Filmul începe cu o gară din New Orleans, cu un ceasornicar numit dl. Prăjitură şi cu soţia sa, o frumoasă creolă…povestea mai începe şi cu ameninţarea hâdă a Primului Război, cu prezenţa uscată a morţii. Fiul ceasornicarului pleacă la război. În tot acest timp, tatăl său nu face decât să se roage şi să lucreze la un ceas. Un ceaspoartă care măsoară existenţa invers. Fiul ceasornicarului moare în bătălie. Tatăl se închide în atelier lucrând (sau ar trebui să spun sfidând timpul ?) la ceasul acela gigant şi aurit. Urmează ziua inaugurării ceasului nou la Gara din New Orleans. Se spune că inclusiv Roosevelt a participat la…la ce ? La desfacerea timpului ? La naşterea în timp a unui altfel de timp ? Secvenţa aceasta este una din secvenţele memorabile ale peliculei : pentru o clipă, oamenii se pierd în uimire. Dar se mişcă invers, îndrăzneşte să spună cineva. Chiar aşa, ce fel de ceas mai e şi ăsta ? Un ceas care reface timpul în maniera sa.

« Acest ceas l-am construit pentru a-l ajuta pe fiul meu să se întoarca acasa, pentru a-i ajuta pe toţi fii care au murit pe front să se întoarcă acasa, să lucreze, să facă copii si să-şi trăiască din nou vieţile. » Atunci când ceasornicarul Prăjitură vorbeşte despre…întoarcere şi memorie, acţiunea se desfăşoară în sensul invers al acelor de ceasornic, înviind morţii de pe front şi aducându-i pe drumul spre casă.

Memoria. Este unul din cuvintele-cheiei ale filmului.

Nu se ştie ce s-a întâmplat cu dl. Prăjitură. De atunci nu a mai fost niciodată văzut. Unii spun că a plecat pe mare şi nu s-a mai întors.

Marea. O alta obsesie a peliculei.

Acum întră în scenă Benjamin Button (shakespearian, nu-i aşa?). Copilul născut sosit deja bătrân pe lume, bătrânul ce moare asemenea unui copil. Deposedată de ideea acestei inversiuni, povestea lui este povestea unui nimeni. În sine, filmul este banal, ba chiar metoda de derulare este uşor plicticoasă tocmai pentru că este previzibilă. Vorbeam mai sus de întâlniri sau îndragostiri care stau cumva sub semnul netimpului ; este vorba de acele întâlniri, de acele iubiri care dezmembrează timpul, reconstruindu-l secundă cu secundă (sau nesecundă cu nesecundă) sub semnul miraculosului care se metamorfozează într-un atemporal. Da. Apare o ea. Cu nume de floare. Daisy. El arată ca la 70, ea de 12.

Drumurile lor se intersectează pentru a se despărţi şi se despart pentru a se uni. O înteagă maşinărie temporală, cu văluri de întîmplare sau desprinse din zâmbetul Moirei servesc drept background poveştii lor de iubire : ea devine balerină la New York, el pleacă pe mare (din nou marea), întâlnesc diferite persoane, trec prin tot soiul de evenimente, cum ar fi cel de-al doilea război mondial, însănnu încetează niciodată să-şi scrie.

Punctul forte al filmului este înşiruirea unor evenimente cât se poate de banale despre care, în final, ne dăm seama că de fapt converg  spre un singur punct : uneori, ne îndreptăm inconştient spre coliziune…şi nu ştim dacă sunt iţele hazardului sau traiectoria destinului…o femeie din Paris iese pe uşă pentru a se duce la cumpărături. Realizează că şi-a uitat paltonul. Se întoarce pentru a-l lua. Telefonul sună. Răspunde şi vorbeşte câteva minute. Daisy este la repetiţii. Un şofer de taxi se opreşte pentru a-şi lua o cafea. În timp ce-şi aşteaptă cafeaua, femeia se urcă în taxi. Este nevoit să oprească, evitând la milimetru să loveasca un bărbat care trece grăbit strada, fiind în întârziere pentru că în acea dimineaţa a uitat să-şi pună ceasul să sune cu 5 minute mai devreme, aşa cum obişnuia. Daisy este tot la repetiţii. Şoferul opreşte la magazin pentru cumpărăturile femeii. Pachetul aşteptat nu este gata, deoarece fata care trebuia să se ocupe de comandă a uitat pentru că tocmai ce se certase cu iubitul ei…aşa că trebuie să aştepte. În timp ce femeia aşteaptă, Daisy termină repetiţiile şi se duce la duş. Pachetul este gata, în sfârşit. Femeia se urca din nou în taxi. Taxiul se opreşte câteva secunde pentru a lăsa un camion de comenzi să treacă. Daisy se îmbracă. Când să iasă pe uşă, prietena sa se opreşte pentru că i se rupsese un şiret. O aşteaptă, după care iese în stradă dansând şi bum ! Dacă macar unul din aceste lucruri mărunte nu s-ar fi întâmplat, daca femeia nu s-ar fi întors după palton, daca pachetul ar fi fost gata pentru că fata de la magazin nu s-ar fi despărţit de iubitul său sau daca taxiul nu s-ar fi oprit pentru a lăsa camionul să treac sau dacă şiretul prieteni lui Daisy nu s-ar fi rupt…atunci ea ar fi ieşit dansând în stradă şi camionul ar fi trecut pe lângă ele.

Pură întâmplare ? Fatalitate ? Într-un univers paralel, dacă e să ne luăm după teoria cuantelor,  se desfăşoară o altă variantă în care femeia nu se întoarce după palton şi încă o variantă în care şiretul de la pantof nu se rupe, o variantă în care taxiul nu o loveşte pe Daisy pentru simplul motiv că exact la secunda x el nu ar fi fost acolo, ci în altă parte. Piciorul îi este fracturat în patru locuri. În timp, făcând fizioterapie, poate că va putea merge din nou, însă nu va mai dansa niciodată. 

Urmează o nouă despărţire. Şi o altă regăsire. Se mută împreună într-un apartament cu două camere nemobiliat. Fac dragoste pe saltea ascultând Beatles şi-şi promit că nu vor cădea niciodată în rutină. Ea îşi deschide o şcoală de dans. Apare un copil. Drama lui Benjamin are colţi de lup : nu poate fi tată şi frate deopotrivă fetiţei sale. Acest paria al timpului, care întinereşte tot mai mult pe măsură ce se apropie de moarte, acest fratetată oedipian decide să iasă din timp. Pleacă în India. Timpul trece şi Daisy descoperă peste câţiva ani un copil de 9 ani, senil, într-un azil. Moare în braţele ei, în ipostaza de nou-născut. La moartea sa, ceasul gării din New Orleans este înlocuit de un ceas nou, demn de secolul 21.

Benjamin Button este chiar întruparea acelui ceas. Tu ce fel de idee eşti ? Ştii să răspunzi la întrebarea asta ? Benjamin avea un răspuns : al a fost ideea unui ceasornicar numit Prăjitură. Filmul este o poveste despre timp. Un scenariu ciudat, o combinaţie extremă între un vis de-al lui Borges, relativitatea lui Einstein şi cuante infatuate. Este şi o poveste despre uitare. Cum s-ar derula timpul în afara memoriei ? Până la urmă despre asta este vorba, despre timpul ca memorie: povestea lui Benjamin este citită de fiica lui fără să ştie că este vorba de tatăl său. O citeşte mamei sale, aflată pe patul morţii. O poveste în poveste care începe cu povestea unui ceasornicar. Adevăratul protagonist este însăşi povestea, Timpul.

Te poţi împotrivi destinului, îţi poţi blestema soarta, însă în ultimul moment trebuie să te eliberezi. Emoţionană şi plină de tâlc fraza aceasta care se repetă obsesiv de- a lungul filmului. Interesantă şi spusa lui Daisy, într-un moment de intimitate : Ce bine că nu te-am întâlnit la 26 de ani. Eram atât de tânără şi tu atât de bătrând. Acum ne-am potrivit. Ne-am ajuns din urmă, spune el. Scena în care ea încearcă să-l seducă, dansând desculţă sub lună plină şi făcând analogii între dans şi sex, spunându-i ca a citit cărţile interzise ale lui D.H. Lawrence te urmăreşte mult timp prin senzualitate. La fel şi epilogul. La fel şi ideea că începutul poate începe oricând. Că nu există un început, tocmai pentru că poţi începe oricînd şi poţi sfârşi oricând.

Cu Brad Pitt în rolul lui Benjamin şi cu Cate Blanchett interpretând-o pe Daisy, regizat de David Fincher , cel care ne-a adus mai demult Fight Club şi Seven, filmul merită văzut, mai ales că a primit 3 premii Oscar şi a fost nominalizat de 5 ori la Golden Globes.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Involuntar

Tags

absurd, Cluj, film suedez, Involuntar, TIFF 2009

Cristi Marculescu catalogheaza acest film ca fiind “suedez, impecabil, insuportabil, tezist, zdrobitor, ireprosabil”.  Nu este chiar un film. Cel putin, nu in sensul classic. Involuntar este mai mult un mixaj. Un puzzle despre lumi interioare ce zac in noi. O oglinda a umanului sau a umanului ce degenereaza in inuman. O panoplie de microfragmente juxtapuse din cinci povesti intercalate. Cu siguranta, Involuntar a fost una din experientele extreme ale Festivalului de Film de la Cluj.

Filmul lui Robert Ostlund este o investigatie subtila, aproape lugubra a « spatiului interior ». Iti creeaza senzatia de lupa adusa in intimitatea launtrului sufletelor meschine, claustrofobe si totusi profund umane in mizeria si nimicnicia lor. Involuntar infatiseaza modul in care relatiile dintre individ si grupul din care face parte duc la comportamente absurde. Figurile din puzzle-ul acesta sunt variate : doua tinere umplu netul cu poze sexy, un bunic este lovit in ochi de un artificiu, un tip de revolta impotriva obiceiurilor orale ale amicilor sai de-o viata, o profesoara considera ca nici cele mai infecte progenituri, respectiv blonzii, nu merita atinse cu palmele sale. Un film cu adevarat kafkian. Un film-roman care invita la meditatii asupra conditiei umane si nu in ultimul rand asupra propriei noastre persoane. Filmul fragmentar al lui Ostlund te determina cu siguranta sa te apleci un un ochi, ala critic, asupra propriul interior. De ce Involuntar ? Poate, pentru ca fiecare dintre noi poate suporta la un moment dat un declick si imbraca haina unui personaj demn de literatura lui Kafka sau de dramaturgia lui Becket

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Katalin Varga

Tags

Cluj, film romanesc, Katalin Varga, TIFF 2009

O productie Romania-Ungaria-Marea Britanie prezentata la TIFF         anul  acesta. Cronicile de la premiera berlineza i-au acordat trei stele…ceea ce este mult fata de ce au primit celelalte filme de la festival. Screen Daily comenteaza astfel filmul : « Rural tragedy with an undertow of film noir ». Productia e o combinatie ciudata intre Baltagul si Fefeleaga meets Breaking the Waves, dupa cum au catalogat-o unii din criticii de la noi. Filmul acesta e mai mult un vis…nu datorita intrigii, cat datorita proiectiei si a imaginii. In unele momente, filmul chiar pare o vraja, un cadru oniric. Imaginea este neclara pe alocuri, creand aceasta senzatie de magie continua…si mai sunt peisajele minunate si coloana sonora ! Sound-ul are vibratia lui Werner Herzog.

Intriga aminteste de romanul romanesc interbelic : izgonita de sot si de sateni, Katalin Varga nu are alta posibilitate decat sa plece in cautarea adevaratului tata al fiului ei, Orban. Razbunarea o va aduce intr-un loc in care, in urma cu 11 ani, jurase ca nu va mai calca niciodata.

La fel de interesanta este si istoria fimului in sine. Postproductia s-a realizat in Romania cu suport CNC. De fapt, filmul este unguresc, dar regizorul Peter Strickland este englez si a dorit sa filmeze in judetul Harghita si…a ramas fara bani pentru postproductie! Filmul a luat la Berlinale premiul pentru cea mai buna contributie artistica. Hilda Peter, cea care a interpretat-o pe Katalin a primit la Copenhaga Strickland premiul pentru cel mai bun nou talent. Un film-reverie romanesc care merita vazut.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Machan

Tags

Cluj, emigrare, machan, Pasolini, Sri Lanka, TIFF, vest

Un alt film pe care l-am vazut la TIFF. O productie Sri Lanka-Italia-Germania. Protagonistul acestui film este insasi societatea sri lankeza. Sri Lanka, cea desfigurata timp de 25 de ani de razboaie civile este personajul principal. Este povestea a 23 de barbati…politisti, ospatari, gropari, gigolo, contrabandisti. Aparent diferiti, un vis comun le uneste cugetul si simtirile : disperarea. Disperarea devine dorinta de a pleca spre Vest, nu conteaza ca e vorba de Italia, Germania sau Anglia pentru a munci si a aduce bani acasa. Dupa mai multe incercari legale de a obtine viza pentru Germania, mereu respinsa, unul dintre ei gaseste, pur intamplator, un afis despre un turneu de handbal ce urma sa aiba loc in Germania, turneu la care este invitata si Sri Lanka sa participe.

Un mic impediment insa : Sri Lanka nu are echipa de handbal. In Sri Lanka nimeni nu joaca handbal. Aici, nimeni nici macar nu stie ce este handbalul mai exact si dupa ce criterii se joaca. Turneul urma sa aiba loc in Bavaria. Acest bilet catre Vest poate fi un raspuns la rugaciunile lor. Un bilet catre iad sau catre paradis insa ?

Filmul face haz de necaz. Tragedia acestui popor exemplificata prin intermediul catorva destine lipsite de perspective si de mijloace materiale, aflate sub mecanica unor presiuni inimaginabile datorate saraciei este piperata cu umor, oarecum negru as spune eu, insa binevenit intrucat mai descretea fruntile spectatorilor parca mult prea ganditoare. Un film care te tine lipit de scaun pana la sfarsit. Un film care iti incordeaza muschii datorita schimbarilor bruste de situatii.

Producatorul Roberto Pasolini a afirmat, la sfarsitul filmului, ca povestea este reala. In timp ce lucra in Australia la un film cu Russel Crow si Nicole Kidman, Pasolini a vazut intr-un ziar un aricol scurt despre Sri Lanka care isi cauta echipa de handbal pierduta in Bavaria. Lucrul nu va fi simplu insa, deoarece echipa de handbal nu exista in mod oficial. Cei 23 de barbati care au disparut, dupa ce au pierdut trei meciuri in turneu, nu au fost nici pana astazi gasiti. Producatorul italian a mai afirmat faptul ca actorii sunt amatori si ca a fost nevoie de nenumarate negociri cu oficialii germani pentru a li se acorda acestor oameni vizele.

Filmarile s-au produs in Germania timp de 11 zile. La sfarsitul filmarilor, unul dintre actorii amatori a disparut. Intrebat despre semnificatia cuvantului « machan », producatorul a spus ca este un termen de origine tamila insemnand « cumnat ». Machan a fost insa adopatat de intreaga comunitate din Sri Lanka, in ciuda diferentelor etnice sau religioase, in limbajul vorbit, fijnd inzestrat cu un alt inteles, acela de « tovaras », « frate », « camarad », « prieten ». Filmul merita vazut pentru ca este un film cu sri lankezi, realizat de sri lankezi pentru Sri Lanka. Merita cu siguranta si pentru ca a fost distins cu premiul Label Europa Cinemas la Venetia in 2008 si pentru ca a primit premiul publicului la Cluj.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Fructul interzis

Tags

Cluj, credinta, film finlandez, fruct interzis, fundamentalism, iubire, karukoski, TIFF 2009

Trebuie sa-l vezi cumva. Asta daca nu ai ajuns prin Cluj la TIFF (Festivatul International de film Transilvania). Festivalul de anul acesta de la Cluj-Napoca a venit cu o oferta destul de variata…fiecare film, documentar sau scurtmetraj proiectat fiind asemenea unui miez de nuca…o lume, o viata, o  viziune, un vis propriu, o piesa dintr-un puzzle. Fructul interzis a fost primul film pe care l-am vazut in cadrul festivalului. O productie finlandeza 2008 in regia lui Dome Karukoski.

Fructul acesta este povestea a doua adolescente de 18 ani care fac parte dintr-o comunitate crestina fundamentalista, conservatoare. Membrii acestei comunitati iau mesajul biblicad literam. Orice forma a tehnologiei este respinsa: televizorul, cinematograful, muzica ritmata si…sexul inainte de casatorie la fel ca si metodele contraceptive. Maria si Raakel pleaca la oras pentru o slujba de vara. De fapt, Maria isi paraseste comunitatea pentru a-si testa credinta, iar Raakel, la desemnarea preotilor comunitatii, este nevoita sa devina ingerul ei pazitor. Una vrea sa guste din fructul oprit, cealalta vrea sa se asigure ca prietena ei va reveni acasa. Frutul interzis devine o metafora pentru Helsinki cel aglomerat cu toate ispitele sale ce si le etaleaza asemenea unei curtezane. Maria este foarte sigura pe credinta ei…gusta alcoolul fara sa degenereze in betie, cere un sarut unui tip la o petrecere fara sa ajunga la act sexual ; isi vinde trupul unor barbati asemenea unei prostituate doar in imaginar…duce intotdeauna ispita pana la limita fara insa a o infaptui. Se proiecteaza intr-un autotest permanent. In toate aceste incercari, Raakel este ingerul si credinta mereu aproape. Doar ca, treptat, povestile celor doua adolescente se deruleaza in paralel…intre credinta si iubire. Descoperirea iubirii este pierderea credintei ? Filmul are un final neasteptat, destinele protagonistelor schimband-se definitiv.

Este impresionanta scena in care Raakel decopera magia cinematografului. Proiectarea imaginilor pe ecranul imens este echivalenta cu descoperirea mai multor lumi posibile. Tulburatoare este scena in care Maria, in timp ce incearca sa faca dragoste pentru prima oara, simte cum isi pierde credinta, cenzura psihologica fiind vizibila sub forma unor ochi atotstiutori ce par a fi ai lui Dumnezeu…Maria traieste un puternic sentiment de disolutie, trecand prin nenumarate crize.  Strigatul ei “Nu-mi mai simt credinta” este un ecou mut ce pare ca se izbeste de marginile ecranului penetrand constiinta fiecarui spectator in parte, obligand la meditatie, la reconsiderare, la dialog cu sine, la interogarea divinitatii. Incearca chiar sa se sinucida, trupul fiind primul corupt si trebuind, prin urmare, repudiat pana la anihilare. Nu mai putin cutremuratoare este scena in care Raakel descopera iubirea. Prima iubire este cea mai pura, cea mai apropiata de basm. Ei bine, dupa ce face dragoste, imitand mai mult actul bineinteles, (dar cine a spus ca imaginarul este mai putin real ?) incheie istoria acestei prime iubiri spunand : Apa si foc. Apa este buna. Focul este bun. Impreuna sunt cenusa. Cenusa este nimic.Va las sa va ganditi la intelesul profund, care vine parca dintr-o umbra albastra, al acestor cuvinte.

Cum spuneam, finalul este neasteptat, iar filmul merita vazut macar pentru conflictul, déjà clasic, dintre credinta, mesajul divin si societatea moderna in care traim. La dezbaterea ce a avut loc dupa film, regizorul finlandez Dome Karukosk a marturisit faptul ca personajul Raakel a fost creat dupa chipul uneia dintre fostele sale iubiri. Karukoski a dezvaluit faptul ca obisnuise sa iubeasca o fata care apartinea acestei comunitati. Regizorul a mai marturisit faptul ca actorii sunt amatori, cu cateva exceptii. Filmul invita la o regandire a adevarului ascuns in mesajul biblic si la actualitatea oricarei religii, pana la urma. Indragostirea urmata de iubire fizica este un pacat ? Filmul iti creaza impresia de lupta permanenta intre Lege si Iubire, intre Nou si Vechi, intre Moise si Hristos.

© Raluca Bădoi, 2009.  All rights reserved.

Pescăruşul sau oglinda în metamorfoză

Tags

Cehov, cronica teatru, oglinda, Pescarusul, Teatrul Maria Filotti

Cehov şi oglindirea răsturnată
Pe 14 februarie, teatrul Maria Filotti din Brăila a încercat (pentru a doua oară) o apropiere de universul cehovian prin punerea în joc a unui pescăruş. Am spus punere în joc şi nu în scenă, întrucât în piesele lui Cehov jocul se confundă oarecum cu viaţa, neantizând barierele strâmbe dintre irealitate şi realitate, dintre personaj, spectator şi actor, dintre mască şi chip, dintre scenă şi situaţie. Tocmai de aceea, mi se pare foarte greu de regizat un gând cehovian.
În regia lui Mihai Fusu, şcolit la Moscova, piesa debutează cu un lac-oglindă şi cu Maşa cea melancolică, cu Maşa încâlcită în ea însăşi asemenea unui şarpe, cea care îşi poartă singură doliu fără să ştie de ce şi mai ales pentru ce trăieşte. Încă de la început, Maşa este pescăruşul fără aripi, prevestitoare a negrului din oglinda încă nefărâmată. Oglinda-nimfetă cu zâmbetul ei de ştimă, oglinda-joc, oglinda-metamorfoză-în-apă, ca hotar între lumi multiple şi mai ales ca inversare şi răsturnare, îmi pare a fi metafora-cheiei pentru o apropiere fiinţială de Cehov. Încercând o conştientizare, o readucere în actual a dramaturgiei cehoviene, Mihai Fusu pare să fi înţeles opera creatorului rus ca pe o oglindă, fiindcă scriitorul a prevăzut ceea ce se va întâmpla cu omul secolului XX: degenerarea existenţialităţii sale în inautenticitate şi transformarea personalităţii umane în simulacru. Odată cu Cehov, cel ce priveşte în oglindă şi imaginea din oglindă devin Unul, distanţa dintre personajele pieselor şi oamenii obişnuiţi este suspendată: practic, senzaţia de hârtie, de teatralitate dispare la Cehov. Personajele sale nu sunt simboluri sau prototipuri umane. Personajele cehoviene sunt cât se poate de vii şi de carnale…râd, plâng, fumează, dansează, beau ceai şi poartă sacouri…transcendând condiţia de simplă urmă scrijelită pe hârtie şi transpusă apoi în scenă. Dacă la un Ionesco, Adamov, Beckett, chiar şi la un Moliere sau Shakespeare masca de hârtie este încă purtată cu frenezie de personaje, la Cehov, această urmă de neverosimil, această moştenire de condei dispar cu desăvârşire. În oglindă, teatrul este viaţă. Aici toate clișeele şi stereotipurile sunt defragmentate fără posibilitate de reasamblare. Dacă, pe de o parte, diferenţa dintre un personaj şi scriitorul său este că acesta din urmă îi scrie povestea, iar cea dintre un personaj şi un spectator-cititor este că cel din urmă îi conferă fiinţă desfăşurându-l prin citire sau prin privire, personajele cehoviene nu poartă tristeţea unui mediu artificial şi nici amărăciunea unor hibrizi ascunşi în fiole. Nu cititorul sau spectatorul, nici măcar actorul constituie personajele cehoviene prin timpul lor; ele par a fiinţa independent de toate acestea. La Cehov, personajele îşi au propriul timp. Pe cât de vii, personajele dramaturgului rus se află pe ele însele întro permanentă confruntare cu degradarea, cu inautenticul ce trag capacul peste existenţă asemenea morţii. Unii îl acceptă, înşelându-se cu iluzia talentului – Voiniţki, Nina, alţii însă îşi conştientizează propria degradare adoptând forme de protest, ajungând până la sinucidere – Konstantin Treplen. De fapt Cehov, care a intuit problema cu care se va confrunta omul recent, cea a autenticităţii şi a inautenticităţii, a haosului şi a dedublării până la anihilare, a prefigurat dramaturgia absurdului şi a postmodernismului, a demitizării formelor fără fond.
Un pescăruș cu pene de apă
Pescăruşul acesta din Brăila începe cu o oglindă apoasă şi se continuă tot mai apăsător, cu paşi greoi. Oglinda-lac vine cu apă şi ploaie, cu unduiri abia perceptibile. Ea pare că mângâie fiecare personaj în parte…ea le cunoaşte poveştile tuturor…dacă cineva opune rezistenţă, oglinda se sfarmă, apa sapă şi daca are loc neînțelegerea atunci ea trece cu viitura! Oglinda misterioasă a lui Cehov distruge, însă distruge doar pe cel ce nu a reuşit să înţeleagă.
Oglinda este doliul Maşei, este căutarea tuturor personajelor fără să se întâlnească, ca întrun etern dans păgân, mister eleusin, eliberare şi totuşi lipsă de sens. Oglinda este pescăruşul ucis de Kostea, a cărei semnificaţie Nina nu o înţelege, este plecarea şi întoarcerea Ninei, periplul său, în sensul literar de trecere peste ape a unui spirit lipsit de viaţa întors acolo de unde a plecat. Oglinda este normalitatea lui Medvedenko, frivolitatea Irinei, atât de tânără, încât fiul pare a-i fi iubit.
Konstantin ( Emilian Oprea) este şi el o parte a oglinzii. Este strigătul nud în pustiu, este glasul filmului mut, este strigătul metalimbajului, al noilor forme; el introduce în piesă o piesă-monolog tulburătoare. Un teatru în teatru. Treplev este pe de altă parte şi urletul răguşit al generaţiei mele absurde, al acestei generaţii de sacrificiu, ce nu a trăit alte războaie în afară de propriile-i războaie interioare. Eu, cel puţin, m-am identificat cu idealurile acestui naiv Konstantin, cu al său cântec disperat al artei scrisului, ale cărui cuvinte magice pare să şi le fi scrijelit cu pana în carnea vie. Cu toate acestea, lui Emilian îi vine greu uneori să controleze la justa valoare schimbul de replici şi nu întotdeauna întâlnirea în dialog dintre actor şi personaj se produce.
Momentul maxim de încărcătură fiinţială şi de energie teatrală ar fi trebuit să fie monologul Ninei, ce ar fi trebuit să cânte testamentul eternului ei îndrăgostit. Însă, Nicoleta Lefter nu pare să depăşească cuvântul prin expresie. Cuvintele cehoviene au fost cele care m-au înfiorat şi nu interpretarea Nicoletei, uşor neconvingătoare. Jocul este salvat de Maşa – Mihaela Trofimov, cea care serveşte drept cutie de rezonanţă disperării tuturor personajelor; distanța dintre Maşa şi Mihaela este mai puţin vizibilă, aici masca pare a se contopi natural cu chipul. Maşa este clopotul care anunţă moartea, roba neagră, cea care în scena finală scoate numerele la loto, bilete câştigătoare către tărâmul de dincolo.
Pantha rei
În final, oglinda-apă înghite fără milă pe cei ce nu reuşesc să înţeleagă. Atmosfera atinge tensiunea maximă, producându-se o inversare, un dezechilibru al jocului; oglinda este sfărâmată de jocul fiilor risipitori, de râsetele stridente ale Irinei- de data aceasta îmbrăcată în negru şi de cea din urmă întâlnire dintre Konstantin şi Nina cea venită din moarte…profund dezechilibrată, sălăşluind la graniţa dintre lumi, pe luntrea lui între. Cei doi îşi corespund şi-şi răspund. O răsturnare, din nou a oglinzii, aduce în prezent una din replicile-monolog ale lui Konstantin potenţând dialogul şi mesajul întregii piese…după care urmează drumul lui Caron şi luntrea îngustă. La masă, Maşa, în care pare acum că se adună energiile unei lumi uitate, trage numerele norocoase…o masă la care poposesc fantasme, oameni ce şi-au pierdut spiritul în oglinda-lac, nici moarte, nici vii…doar neputincioase…plecarea celor doi îndrăgostiţi…căderea, ploaia purificării şi a înecului.
Ceea ce lipseşte montării de la Brăila este poate orchestraţia interioara a jocului piesei, acea notă de muzicalitate şi de curgere lină asemenea susurului unei ape. În ciuda proiecţiei oglinzii-lac, devenită simbol al izolării unor suflete ce plătesc tribut implacabilului Caron, trebuie să recunosc…nu mi s-a părut că piesa a purtat cu sine naturaleţea şi firescul curgerii apelor. Accentul pus pe realismul psihologic al piesei poate reprezenta un neajuns, la fel ca şi atmosfera austeră, adesea prea săracă în expresie. Cert este că, în faşa unui text inaccesibil simţului comun, exclusiv literar, toate semnele teatrale, inclusiv modul de asumare a rolurilor, precum şi toate micile imperfecţiuni, ca distanţa trasată între actor şi personaj, devin mult mai vizibile, iar absenţa unui limbaj scenic devine cu atât mai frustrantă. Poate că Pescăruşul prezintă un defect de literalitate…
Dincolo de toate acestea, trebuie spus că Pescăruşul brăilean este o lectură scenică demnă de luat în seamă…măcar pentru monologul lui Konstantin, pentru revelaţiile Ninei sau pentru negrul Maşei.