21 Wednesday Mar 2012
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
…vagabondând, călătorind, zburând aproape, prin univers, departe, tare departe în interior…mergând cu netălpile pe pământ , venind să mă întâlnesc cu lumea…
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
22 Tuesday Dec 2009
Posted in Cutiacub
Tags
1989, 22 decembrie, esec, marturii, revoluţie 89, romania dupa revolutie, trumatism postrevolutionar
Am senzaţia că trăiesc într-o lume monocromă…sau poate că este doar iarna care îmbracă totul în nonculoare. Trăiesc una din acele bizarerii sentimentale existenţiale în care golul din mine se îmbină cumva cu golul vremii.
22 decembrie. Tocmai ce am urmărit un documentar pe TVR Cultural despre Revoluţia din 89. Mda, unul din puţinele posturi care mai încearcă contemporanilor să le reamintească. Mi-a lăsat un gust amar…mă gândesc la faptul că pentru fiecare român perioada sărbătorilor de iarnă ar trebui să fie prilej de răgaz existenţial şi de aducere aminte. Câţi dintre noi însă îşi mai amintesc de tinerii care au ieşit pe străzi acum 20 de ani?
M-a pus pe gânduri interviul pe care l-a dat George Militaru, regizor TVR, unul din participanţii la Revoluţie. Vorbea oarecum in derâdere despre aşa-zisele faciliţi ale celor care au carnet de revoluţionar. George Militaru mărturiseşte că nu şi-a revendicat niciun drept: nici cei nu ştiu cîţi metri pătraţi pentru locul de veci, nici tichetele gratuite pentru transportul în comun pentru că el călătoreşte cu maşina personală. Ce ar schimba din viaţa lui? Răspunsul este cât se poate de elocvent: nu aş schimbi nimic din viaţa mea, cu excepţia unui singur lucru: ŢARA. Dacă aş fi acum cu 20 de ani mai tînăr, aş schimba ţara în care trăiesc. Aş alege o ţară cu adevărat liberă şi democratică…pentru că acum România este o ţară liberă, însă nu este democratică.
Iată mărturia unui om care a ales să nu stea în casă, ci să iasă pe stradă, acum 20 de ani şi să strige în numele libertăţii. Sau regretul. Din mărturia sa şi a celorlalţi care au participat la documentar, fie ei revoluţionari sau analişti politici, constat cu amărăciune că românii trăiesc un efect post-traumatic-revoluţionar: este chiar eşecul revoluţiei din 89. Complexul acesta, refulat sau nu, este prezent în conştiinţa fiecărui român, fie el mai tănăr sau mai bătrân. Şi el nu se manifestă doar la nivel economic şi cotidian, ci şi la un nivel profund, abisal, psihologic, adânc înrădăcinat în mentalul colectiv şi, implicit, individual.
Pentru ce s-a ieşit atunci în stradă? Pentru libertate, evident. Imediat, vine însă întrebarea: Ce am făcut din libertate? Ce am făcut din noi înşine? Ce am făcut cu amintirea celor care au căzut?
S-a luptat atunci pentru un regim democratic. Pe cine am pus însă în loc? Ne-am obişnuit să aruncăm vina pe clasa politică. Nimeni nu contestă faptul că ea ar trebui reformată. Uităm însă, prea des, aş spune eu, că noi suntem cei care am ales actuala clasă politică. NOI. Ştiţi cum e, clasa politică, starea sociala şi culturală a unei ţări este oglinda oamenilor care o vieţuiesc şi o formează.
Noi ne pricepem însă să fim măturătorii melancolici ai Europei, poeţii alungaţi din Cortul Poeziei, cerşetorii sublunari cu mâna întinsă la Dumnezeu. Dă-mi, Doamne! Dă-mi! Doamne, ocroteşte-i pe români! Ce ţi-e scris în frunte îţi este pus! Da, neam de oieri paşnici, detaşaţi şi nu urmaşii unor vikingi înaripaţi.
Poate că ar trebui să ne metamorfozăm singuri, să ne chircim înăuntru, să ne îndesăm bine de tot şi abia apoi să ne ieşim din margini. Eu susţin în continuare că românii nu-şi cunosc esenţa propriului neam. Noi nu avem spirit civic şi nici măcar nu avem curajul să ne asumăm o revoluţie, motiv pentru care ceea ce s-a întâmplat în 89 rămâne în cartea de istorie universală o pagină albă, umbrită de regrete şi de nemulţumiri, etichetată drept unul din cele mai incerte evenimente postcomuniste, prin comparaţie cu celelalte revoluţii.
Nu vreau să merg atât de departe şi să afirm că, în realitate, poporul român nu şi-a asumat niciodată propria revoluţie. Cert este că, urmele groase şi sloioase ale traumei comuniste îşi fac încă simţită prezenţa în prefixul post al contemporaneităţii. Într-un fel, mă bucur că nu am putut participa la revoluţie. Acum am mai puţine regrete…sau regretele mele sunt mai puţin amare. Şi eu trăiesc un astfel de complex. Am afirmat în nenumărate rânduri că, dacă aş fi avut vârsta pe acre o am acum şi dacă aş fi fost, cel mai probabil, absolventă de filosofie (dacă nu ar fi fost filosofia, ar fi fost literele) aş fi ieşit atunci în stradă. În 89 eram însă doar un copil, aveam doar 6 ani. Singura mea amintire este muribundă în văluri adânci ca într-o ceaţă groasă. Îmi amintesc doar că mama lucra de noapte la spital şi eram doar cu tata şi cu sora mea. Împodobeam bradul de Crăciun. Îmi amintesc teama generală, teamă pe care o vedeam şi în ochii tatei…tata a lucrat o perioadă în armata şi îl chemaseră, chiar dacă era în rezervă. Îmi amintesc o ploaie de gloanţe. Le auzeam şi le vedeam strălucind în aer ca nişte comete. Da, s-a tras şi în Galaţi, într-o singură noapte cred sau doar de o singură noapte eu îmi amintesc. Tata a stins lumina în casă şi ne-a spus să stăm liniştite.
Eu m-am trezit doar în plină tranziţie, într-o generaţie fără idealuri prea mari. Dacă înainte tinerii luptau pentru o idee, pentru un ideal politic sau social, acum idealul absolut este cum să faci să te cari mai repede din ţară şi să stingi lumina dupa tine. Lucru de înţeles şi de nejudecat. Şi eu vreau să mă car din ţara asta. Aici pot doar stagna pentru că România este un spaţiu mort. Cel mai grav este că a murit spiritual. Tranziţia asta deşirată la infinit îşi pune invariabil amprenta asupra spiritului prin distopie, prin complexul nowhere, prin spatiul existenţial vid, a-topic, prin mişcarea haotică a no-man s land-ului. Pe scurt, prin lipsa de repere, prin ne-posibilităţi, prin lipsa modelelor sociale şi culturale. Toate acestea sunt doar o variantă a complexului post-revoluţionar-traumatic. Am putea spune România sau locul-ne-loc.
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
01 Tuesday Dec 2009
Posted in Cutiacub, Every day life
Abia ce l-am auzit pe Mihaiu la Guerrilla vorbind cu ascultatorii despre semnificatia zilei de 1 decembrie. Liviu Mihaiu zice ca 1 decembrie e o zi trista, poate cea mai trista sarbatoare nationala…din lume. Usor exagerat, desigur… dar daca ne gandim la un 4 iulie sau la un 14 iulie…observam ca lucrurile stau cam asa. Insa, nu-i de mirare! Sa ceri azi unui roman sa se bucure ar fi un exercitiu de masochism popular. Cum sa te bucuri, de ce ai fi mandru, cand fiecare zi petrecuta in spatiul romanesc este un exercitiu dur de supravietuire sau de a-ti supravietui?
Nu vreau sa fac aici un exercitiu de gandire si nici sa vars psihanalitic fantomele adunate dincolo de braul cenzurii…am intalnit insa un articol ce imi pare ca oglindeste fidel gandemele generatiei mele de tranzitie, cum imi place sa spun. Cititi-l! Poate, totusi, vom reusi sa ne desteptam si sa ne prindem si noi care-i treaba cu specificul asta romanesc (25% balcanic, 25% slav si 50% latin…sa zicem). Hai, ca nu mai am nimic de spus.
La multi ani, Romania! Mai multa lumina!
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
Exercitiu romanesc de supravietuire, autor Iulian Leca, articol preluat de pe Vox Publica
15 Thursday Oct 2009
Posted in Cutiacub, Every day life
am stat mult pe gânduri dacă să postez articolul acesta. am stat mult pe gânduri dacă să mai scriu în acest spaţiu sau dacă să mai scriu vreodată. m-am gândit întâi să-l şterg. după care mi-am zis că, dacă tot l-am creat, atunci să-l las să plutească pe net ca şi cum ar pluti într-un vis sau în hazard. poate aţi observat că am fost absentă. sau poate nu. am lipsit pentru că m-am hotărât să mor puţin. am să înşir, exact cum stau rufele murdare pe sârmă, cam ce mi s-a întâmplat în ultima lună. am dat la doctorat. ba nu…ar trebui să încep altfel…la UBB, la Cluj nu există nici cea mai mică transparenţă în ceea ce priveşte studiile doctorale…in calitate de posibil doctorand sau, hai să-i spunem, ca simplu candidat la extraordinarul si mult prea râvnitul statut de viitor doctorand, nu ai nici cea mai mică idee pentru câte locuri bugetate concurezi sau câte burse sunt…teoretic toate locurile bugetate sunt cu burse parce que, vedeţi voi, doctoranzii sunt aşa nişte mici cercetători pe lângă centre sau laboratoare şi se presupune ca sunt angajaţi de universităţi …. mda, nu şi la Cluj. chiar dacă intri la buget nu ai certitudinea că primeşti o bursă. fondurile apar, ca prin minune, după înmatricularea doctoranzilor…abia prin lunile decembrie sau ianuarie. în plus, locurile nu se ocupă prin alunecare, în funcţie de medie. fiecare prof are locurile lui bugetate, bisericuţa lui, alaiul lui care îi perie hainele şi propria sa modalitate de a-şi organiza examenul separat de toți ceilalţi. aşa,după cum spuneam…am dat examenu. am intrat la buget cu 9.50, asta după locurile pe care se presupunea că le avea coordonatorul meu, respectiv 3 locuri bugetate. toate bune şi frumoase. după ce fiecare prof a terminat, cică, evaluarea, s-a afişat lista celor înmatriculabili. eu şi un alt coleg declaraţi admişi nu suntem. secretariate. institute. întrebări…şi prea puţine răspunsuri concrete. ni se spune că suntem admişi dar pe lista de aşteptare a locurilor bugetate. va trebui să așteptăm redistribuirea. păi de ce? de aia. păi V.C. nu avea 3 locuri la buget? păi nu vă putem spune. noi nu ne ocupăm cu asta. în deja mult prea caracteristicul stil mioritic…sunt trimisă din birou în birou, de la funcţionar la funcţionar. după presupusa redistribuire, în care se suplimentează locuri, câțiva dintre noi tot nu apar pe listă. scenariul se repetă. o secretară îmi spune că sunt admisă dar fără loc. cum adică? ha? ei da, la UBB se poate….dai examen, plăteşti 3 milioane, mai dai 800 pe legalizări diplome şi acte ca să fii declarat reuşit dar vai! fără loc. nu vă mai plictisesc cu detalii. audienţe la rectorat care nu au dus la nicio rezolvare. că rectoratul ar fi intervenit peste deciziile decanatului, că V. C. la care m-am înscris nu ar fi avut never ever 3 locuri bugetate, ba că iau luat locurile, ba că am concurat, în definitiv pe nişte locuri fictive. cam aşa mi-am petrecut ultima lună pe la secretariate, pe la rectori şi prorectori, pe la draci şi laci. şi, ca un final apoteotic, am aflat că la linia maghiară s-au suplimentat locuri bugetate care au fost ocupate cu 8 şi un pic. de la 8 la 9.50 e o mică mare diferenţă, ca de la cer la pământ, nu-i aşa? şi da, în sistemul acesta bolnav care a început să pută mai îngrozitor decât un rahat, am rămas pe-afara cu tot cu 9.50 şi 2 volume publicate şi stagiu la master recherche în Franţa şi alte studii care au văzut tiparul pe ici pe acolo. cică, pentru a participa la concursu de burse trebe să depui obligatoriu lista lucrărilor publicate şi a activităţii ştiinţifice…da nu vă faceţi griji…dacă cunoaşteţi pe cine trebe, there is no need, mă’nţelegeţi, pac-pac…unde e maneaua de pe fund? concluzia: nu vă mai amăgiţi. nu vă mai zbateţi să daţi ca nebunii din coate. în românia reuşeşte cine trebuie. fără excepţie. trăim în ţara tuturor posibilităţilor, în care guvernele cad mai des ca frunzele, în care nişte psihopaţi încă se mai ceartă pentru un os slăbănog care nu mai are, săracul de el, de multă vreme carne, o ţară care nu are nevoie de filosofi ci de ospătari, o ţară în care 1 din 10 indivizi suferă de depresie…eu aş zice că sunt cu siguranţă mult mai mulţi… o ţară care îşi bate joc de actorii şi de oamenii săi de cultură, o ţară în care puţinii intelectuali care ar putea mobiliza lucrurile şi ar putea măcar să dea impulsul unei schimbări sunt laşi şi preferă să se ascundă după perdele. ce să mai! o ţară crizată aruncată în criză din care, dumnezeu ştie când va mai ieşi sau dacă va mai ieşi vreodată. ce-i aia artă? ce-i aia calitate a vieţii sau drepturile omului, dezvoltare personală sau un minim respect? ce-i aia valoare? o ţară populată de şmecheri şi bădărani, de haiduci needucaţi. by the way, … am observat un mic detaliu de proporţiile unui fenomen social sau psiho-social made in romania… scărpinatul bărbaţilor cu nonşalanţă între picioare, scuipatul pe jos şi aş mai adăuga tipe grase sau slabe, prea puţin importă, care poartă haine cât mai strâmte, aproape claustrofobe pentru a-şi evidenţia o ţâţă sau o bucă… aţi văzut francezi sau austrieci cu mâna la testicule pe stradă? aţi văzut britanici scuipând din toţi rărunchii lângă urechea unei domnişoare? eu nu am văzut… cel puţin atunci când am zăbovit prin acele locuri că aşa, fiecare pădure are uscăturile ei. aţi văzut cum se îmbracă franţuzoaicele…sintagma de cochet, de larg şi comod vă spune ceva? by the way,ştiţi care e soluţia anticriză a marinarului ăstuia care se hăhăie zilnic pe răbdarea noastră? eterna creştere a impozitelor şi a taxelor. nu ştiu dacă v-aţi simţit vreodată ca un săpun. săpunul e aruncat pe săpuniera de la wc şi are ingrata datorie de a spăla mâini, feţe, picioare, buci. sunt exact ca un săpun dintr-o săpunieră jegoasă care a spălat buci grase într-o toaletă fantomă dintr-un oraş fantomă dintr-o ţară fantomă. nu simt nevoia să filosofez excesiv. deşi, ţigara virtuală arzând leneş pe spinarea scrumierei, paharul de vin roşu şi Chris Rea de pe fundal îmi dau un oarecare ghes. în plin sictir existenţial nu-mi mai rămâne decât vorba maestrului Mălăele m-apucă plânsul, deci exist. Hai pa! În rest, toată lumea, toate femeile ştie ca binili învinge!
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
27 Sunday Sep 2009
Posted in Cutiacub, Every day life
Tags
O zi obişnuită de duminică…un gol crăpat lăsat în urmă de ai mei care au venit să mă viziteze la Cluj, zdrobind sub tălpi (mecanice, ale maşinii, evident) mai bine de 500 de km…căutat pe net date despre îngrijirea plantelor solano şi gardenia (da! mi-am luat flori pentru a deşira albastrul din interior şi pentru a lăţi între margini de ore clişeul mansardei, pe motivul că, daca tot stau la mansardă, atunci e musai să am şi flori la fereastra crăpată oarecum din zid în direcţia norilor ce suţin cerul).
Am vrut apoi să văd lucrurile din altă perspectivă, cu josul în sus, dacă pot spune astfel…aşa că m-am apucat să dau jos toate cărţile pe care le am la Cluj şi le-am aruncat în mijlocul camerei, după care am început să construiesc la început poduri şi oraşe, apoi planete, galaxii, universuri paralele, perpendiculare, intersectate, neintersectate, sticle, cuburi, ochi albaştri, chipuri rupte din oglinzi…ce multe poţi construi din litere! Indiferent cum eşti, pe unde eşti, ce eşti, semnele aruncate, trasate, îngemănate, smulse cu grijă din unghere interioare sau dimpotrivă spânzurate lângă rufe, scheletice, grase, mustind a sens, cu umbre de nonses…semnele nu nu te vor lăsa niciodată baltă…te-ai prins vreodată negândind nimic, dar absolut nimic? Chiar şi atunci când spui că nu te gândeşti la nimic, te gândeşti totuşi la el, la nimic, deci la…ceva…whatever…da! îmi pot îmbrăca la Cluj un perete în cărţi…acasă cred că îmi pot îmbrăca toţi pereţii…da! am peste 30 de cărţi in franceză, recunosc, majoritatea îndosariate şi fotocopiate…am mai mult de 10 000 de pagini de filosofie franceză.
Aşa că am scos toate bijoux-urile pe care le am, argint, lemn, gablonţ, hand made, piele, plastic, sticlă…da! pot face un şotron din ele, care să se întindă de-a lungul camerei până în bucătărie…dacă mă gândesc bine cred că pot forma un lanţ din ele şi să fac înconjurul lumii…
Aşa că am scos toate eşarfele din dulap, spre surprinderea mea, majoritatea în nuanţe de albastru, şi le-am înnodat…da! pot crea o frânghie din ele până la parter şi pot scăpa oricând din cuşca de mătase a cotidianului…pot oricând evada din turn…şi fără să-l aştept pe el… eu îs o Rapunzel postmodernă…
Aşa că am scos toate încălţările din dulap…încerc să număr câţi paşi am făcut până acum, câţi km am parcurs, de câte ori m-am încurcat în praful de la răscruci, de câte ori m-am lăsat prinsă în intersecţii, câte trepte am urcat, cîte trepte am coborât, la câte întâlniri am fost, la câte nu am fost, la câte m-am lăsat aşteptată…încerc să aflu de câte ori am sărit de pe un picior pe altul…mai ales că eu sunt specială şi a trebuit de două ori să învăţ să merg…o dată la 1 an, a doua oară la 23 de ani…
Aşa că vreau să calculez câte ore am călătorit, de câte ori am călătorit în afara mea…
Aşa că am numărat toate recenziile pe care le-am scris din primul an de facultate şi până acum…da! s-au adunat de un volum…
Aşa că m-am apucat să pictez farfurii de plastic în albastru, verde şi roşu pentru a le adăuga ghivecelor de flori abia achiziţionate, respectiv primite în dar…
Aşa că am primit deja două comenzi de tablouri…de la tata pentru sufragerie, în nuanţe de maro, albastru, galben şi roşu…tata mi-a dat libertatea să aleg singură tema….aşa că am ales să pictez despre mâini îndrăgostite, mâini împreunate şi îmbârligate; a doua comandă este de la o prietenă care se mută in casă nouă şi care mi-a impus tema…despre sublim, explicit în nuanţe de albastru şi alb…
Aşa că am adunat destul fire de nisip prin buzunare, destule fiinţe imaginare ghemuite pe retină, destule scenarii nescrise prin pletele şatene, destule gânduri încolţite pe umeri şi m-am apucat să scriu o carte despre nisip…
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
08 Saturday Aug 2009
Posted in Cutiacub, Every day life
Tags
Mi-aş dori o Românie mai curată, o Românie care să şi pună în practică zicala “codru-i frate cu românul”.
Mi-aş dori păduri fără gunoaie şi plaje fără mucuri de ţigară.
Mi-aş dori să nu mai văd în vârful munţilor cutii de bere aruncate nonşalant printre rădăcini de arbori bătrâni.
Mi-aş dori să se viseze mai mult şi să nu se mai taie aripi.
Mi-aş dori electricitate în satele româneşti uitate de timp.
Mi-aş dori ca lumea să zâmbească mai mult pe stradă.
Mi-aş dori mai mult verde şi mai mult albastru.
Mi-aş dori să nu mai existe minciună.
Mi-aş dori să pot asculta şoaptele izvoarelor şi foşnetul magic al pădurii…nu să fiu obligată să aud maneaua unuia care se pocneşte zgomotos peste burtă.
Mi-aş dori să simt mirosul răşinii de brad, nu să fiu îmbâcsită de putoarea micilor pe grătar.
Mi-aş dori ca ospătarii să stăpânească arta conversaţiei şi să nu-mi impună cu nesimţire ce anume să mănânc.
Mi-aş dori ca spiritul de bişniţă cu iz balcanic să fie aruncat în uitare, în absenţă.
Mi-aş dori să nu se mai tranşeze păduri în neştire.
Mi-aş dori o ţară mai civilizată. Şi mai mult bun simţ. Atât.
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
25 Saturday Apr 2009
Posted in Cutiacub, Every day life, Uncategorized
Zilele trecute, plimbându-mă prin cutia cu amintiri a memoriei mele, am descoperit împăturit întro foaie, cu ştersături şi corecturi, următorul text. Hmm …textul datează de pe vremea când redactam pe la Akademia…dar nu asta contează…important este că încă oglindeşte, după ceva ani, raportarea mea la românism…nu ştiu dacă aţi trăit aşa ceva…mie însă, mi se întâmplă de multe ori să nu mă regăsesc în ceea ce scriu…ca şi cum, obsesiile odată alungate asemenea eriniilor şi întrupate în hârtie nu-mi mai aparţin…spusul trebuia spus şi-atât…via Derrida: scrierea importă şi mai puţin autorele!
Aşadar, spre Bachus şi vinul său dulce-balcanic…
Românul nu este o fire problematică. El se mulţumeşte şezând în condiţia lui de cioban mioritic şi degustător de vin, neînţelegând că prin orice moment major, cum ne place să-i spunem, se istorializează. Scepticismul lui este prea fad sau prea vulgar pentru a fi luat în serios, iar stoicismul românesc prea caricatural şi compromis. Românul s-a născut nepăsător şi nepăsarea este aproape o deficienţă organică.
În ţara asta, empirismul politic este atât de revoltător şi de scârbos încât îţi vine să laşi totul baltă şi să devii platonician în spatele unor coperte. România este politizată până în măduva oaselor şi dacă stau bine să mă gândesc, chiar dincolo de schelet. Întrevăd aici corcitura unui românism înecat în inautenticitate. Românul nu a înţeles că tot ceea ce i se întâmplă, i se întâmplă prin el însuşi, că nu are nicio scuză. Este nud în faţa libertăţii, dezgolit faţă de sine însuşi. Se chirceşte asemenea unui orfan în simulacrul unei democraţii şi nu face nimic. Culmea! Nimicul acesta îi ocupă tot timpul…măcar de-ar fi un nimic poetic…Aşteaptă ca cineva să-i pună pe masă friptura în sânge fără verdeţuri, evident. Şi când se ridică de la masă indigestia nu îl face mai înţelept. O voinţă autentică de metamorfozare nu a fiinţat niciodată în noi. Dezamăgirea faţă de condiţia şi destinul nostru a luat forma unei atitudini superficiale. Tocmai această superficialitate derivată dintrun scepticism şi stoicism prost înţelese a fixat românul întrun spectator al propriei sale inerţii.
Dacă nea x îngurgitează în absenţa gândibilului slogane vestice, politicanul, proslăvindu-i pe Bachus şi Dyonisos, violează demnităţi, şi acestea de împrumut, pregătindu-şi cuminte limbuţa cafenie să sărute mâna care taie salamul. Un alt x cu bujori în obraz şi cu mustăţile unsuroase de țuică arsă îşi duce zilele în spate: Remuneraţie mică! Famelie mare! Prin căşi albe şi ovale un Escu nostalgic după glezne marxiste îşi dezlânează engleza sugrumată de antecedente ruseşti: it is veri importânt for dă rumeniăn pipăl…măcar în oraşe au aterizat toalete transatlantice!
Românul nu ştie de ce graba spre europenizare. Europa i s-a impus. Europenizarea transatlantică a căzut din ceruri şi este percepută de român ca fiind un eveniment inuman adică, nu este simţit şi trăit la nivelul conştientizării. Europenizarea transcende conştiinţa românului pentru că nu se regăseşte în gândirea acestuia, nu o înţelege. Este începutul transformării românului întrun neînţeles. Românul nu iubea comunismul, dar nici după democraţie şi drepturi ale omului nu se dă în vânt.
Şi totuşi de ce necesitatea de europenizare? De unde această inerţie? Dacă plecăm de la o prezumţie sartriană că există un mod comun de a fi care este inautenticitatea, atunci istoria este neautentică şi duce la inautenticitate, autenticitatea regăsindu-se în individualism. Dacă este aşa, europenizarea României nu era necesară şi e posibil să ducă la alterarea autenticului.
A fi sau a te istorializa? Dacă răspunsul este a fi, istoria este neesenţială. Dar istoria însăşi, dacă are un sens, se face pentru ca omul să fie. Nea cutare nu aparţine întâmplător acestei epoci. Faptul că eu sunt în acest timp şi nu în altul, nu este întâmplător. Esenţa mea, posibilităţile mele sunt măsurate prin posibilităţile secolului. Ca şi cum aş spune că m-am ales în secolul XX sau, după cum ar spune Heidegger: secolul XX şi problemele lui îmi vestesc mie ceea ce sunt, mă ajută să mă dezvălui. Dacă istoria mi se impune, dacă suport evenimentele, fără să mă angajez, atunci sunt numai relativitate. Dacă mă creez în istorie, atunci sunt absolut. Românul nu este liber,atâta timp cât încă se mai complace în ipostaza unui cetăţean turmentat care nu ştie ce i se întâmplă şi mai ales de ce i se întâmplă. Românul trebuie să-şi găsească o expresie, să-şi asume istoricitatea.
Chiar dacă revoluţia a fost făcută pentru a reda unui popor libertatea, prima datorie a unui revoluţionar este să preia puterea. Să eliberezi o naţiune care nu ştie să fie liberă, înseamnă să o predai altui tiran. Poporul român a greşit pentru că nu a fost dictator mai întâi.
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
14 Tuesday Apr 2009
Posted in Cutiacub, Forgotten lifes, Uncategorized
Tags
arestari, comunism, inchisoare, Moldova, tineri, Transnistria, Voronin
Zilele trecute deplângeam atitudinea laşă a statului român faţă de sora vitregă de peste Prut. M-am răzgândit. În fond, de ce aş acuza un stat, o naţiune care nu a avut niciodată vocaţie?
Întotdeauna am cântat în cor; întotdeauna am adoptat hit-ul celorlalţi. De ce am proceda acum altfel?
“Vom continua să oferim acces nediscriminatoriu tuturor tinerilor din Republica Moldova care vor dori să studieze în România şi am cerut de urgenţă Guvernului să modifice legea cetăţeniei, pentru ca cetăţenii Republicii Moldova, care şi-au pierdut cetăţenia românească în mod abuziv să poată să revină în marea familie europeană, pentru că Republica Moldova nu mai poate fi izolată”, a adăugat Băsescu.
(sursa Jurnalul Naţional)
Aşa şi? Remarca asta ar trebui să mă liniştească? Mă întreb doar cum se vor întoarce tinerii basarabeni la studii din închisorile transnistrene.
Damian Hâncu, 23 de ani, student la Facultatea de Drept a Universităţii din Lyon, Franţa: comoţie cerebrală, degete fracturate, contuzii ale ţesuturilor moi. A fost reţinut pe 7 aprilie, în centrul Chişinăului, în urma unor discuţii cu jurnalişti suedezi. A fost forţat să semneze declaraţii în care se susţine că ar fi fost instigat şi plătit de opoziţie să participle la proteste.
Andrei Popa, în vârstă de 18 ani, a fost arestat şi bătut, deşi nu a participat la proteste.
Tânăr anonim, student, 23 de ani, diagnosticat cu fractură de humerus, comoţie cerebrală, contuzii, după ce ar fi fost bătut de poliţişti în uniformă şi în civil într-un parc din Chişinău.( sursa Cotidianul)
Hmmm…statistici…doar atât…existenţa umană încorsetată până la anihilare, până la pierderea oricărei deminităţi…
Nu vreau să mai adaug nimic, doar o ultimă remarcă…protestatarii sunt tineri mai mici decât mine…eu am 26 de ani, scriu de la un birou, mă bucur de o aparentă siguranţă…am prieteni cu care însă nu pot vorbi în această perioadă…plâng prea des şi par schimonosiţi de o vină ancestrală, moştenită de la începutul timpurilor…
In final, dream as if you’ll live forever, live as if you’ll die today spunea un reprezentant al decadentei James Dean si un REQUIEM FOR A DREAM
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
09 Thursday Apr 2009
Posted in Cutiacub, Every day life, Uncategorized
Tags
Sinucigaşi entuziaşti…alăturarea anapoda şi ironică totodată a celor doi termeni doreşte să realizeze o trimitere la procesul de reeducare – spălare a creierului- aplicat în lagărele comuniste.
Pentru a adera la doctrina de lemn a Partidului era obligatoriu să renunţi la tinele din tine, la propria ta ameitate. Un sistem mai multe decât absurd în care omul, pentru a supraviețui, îl dezminţea pe om.
Vă amintiţi de cartea lui George Orwell? O singură idee vreau să o readuc în prezenţă din roman: a face dragoste a devenit un gest politic de răzvrătire iar, orgasmul o victorie împotriva unui sistem dezumanizant. În societatea totalitaristă zugrăvită de Orwell, melanj bizar între socialism şi nazism, există un Minister al Adevărului, unu al Iubirii, o Ligă a Tineretului Anti-sex. Împreunarea dintre un bărbat şi o femeie era o datorie faţă de Partid.
Imaginele pline de metafore canibale ale acestui roman sunt mai mult decât cutremurătoare iar implicaţiile…vă las pe voi să le simţiţi…
V-aţi gândit vreodată că Moldova este singurul stat postcomunist care de 10 ani încoace tot alege “liber” comunismul?
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
09 Thursday Apr 2009
Posted in Cutiacub, Every day life, Uncategorized
Grija presei româneşti şi a analiştilor este să stabilească, pur teoretic evident, dacă ce se întâmplă peste Prut este revoluţie, revoltă sau lovitură de stat. Mă indignează faptul că nimeni nu este capabil să descopere simbolistica acestui eveniment. Nu mă interesează să enumăr morţii sau răniţii, nu mă interesează gloanţele oarbe care au zburat printre tineri ca mine şi ca mulţi alţii, nu mă interesează opiniile seci, gesturile sarcastice sau ridicarea nepăsătoare din umeri a marilor analişti…altceva mă interesează şi mă cutremură…tineri, ca mine şi ca mulţi alţii, repet, studenţi, liceeni, au ieşit în stradă fluturând steagul României şi al UE strigând Vrem la Bucureşti sau Moldova, Ardealul şi Ţara Românească intonând Deşteaptă-te române…
În timp ce prietenii mă tot sâcâie la cap rămânând impasibili la ceea ce se întâmplă, întrebând dar nu înţeleg, ce tot flutură steagul României pe acolo…eu mă întreb: de ce ar vrea basarabenii să vină întro ţară din care majoritatea tinerilor vrea să plece? Răspunsul este cât se poate de simplu: Bucureştiul este Europa lor. Nu e vorba de patriotism sau de vreo dorinţă ancestrală de reîntoarcere la patria mumă…România nu este acasă ci, poarta spre Europa, spre libertate…spre normalitate. Şi de ce ar fi ţara noastră acasă? Ce a oferit România din ultimii ani Basarabiei pierdute? Aveţi idee cât de greu obţin moldovenii care doresc să vină la noi la studii sau din alt motiv viza? Hmmm…uniți în cuget şi în simţiri, dar nu şi în fapt.
De ce ne tratăm fraţii ca pe nişte frați vitregi? Este o întrebare mai mult retorică…la care probabil nu se va găsi un răspuns…însă, ca tânăr, deplâng politica laşă şi diplomaţia spatelui întors a autorităților române…lipsa unui militantism românesc este mai mult decât evident…Basarabia nu mai reprezintă de mult o temă pentru noi…
Criza de identitate culturală, etnică şi mai ales umană prin care trec tinerii basarabeni nu mă pot lăsa indiferentă. Societatea din Basarabia este una castrată, scindată întrun nowhere, întrun topos atopic, în nediferenţierea dintre Scylla românească şi Caribda rusească…deşirata între umbra lui Stalin şi mai binele pseudodemocraţiei de la noi, simbol al unei Europe libere…în timp ce tinerii vorbesc despre România ca despre un ideal, generaţiile vârstnice nu se pot dezlipi de stabilitatea fictivă a Partidului.
Dacă mă întrebaţi pe mine, eu cred ca avem de-a face cu o revoltă a tinerilor…ceea ce lipseşte acestei revolte pentru a deveni revoluţie deşi, aparent, are toate ingredientele adică ideologia, steagul şi lupta pentru un ideal este suportul vestic…revolta aceasta care mă poartă cu gândul la 68 francez sau la 89 nu are airbag european…atâta timp cât Rusia încă îl ţine pe braţele sale pe Voronin şi atâta timp cât Europa şi SUA doresc să reconstruiască relaţiile cu Rusia cea de gheaţă, mai ales după episodul Georgia. În plus, atâta timp cât liderii liberali moldoveni nu coboară în stradă alături de tineri pentru a conferi acestei revolte parfum politic mă tem că, din nou, toata această tevatură nu va rămâne decât doar o simplă mişcare studenţească anarhică al cărei entuziasm se va lovi de grosimea acelui nowhere mâzgălit mai sus.
Update: Alegerile din Republica Moldova au fost incorecte si partial libere
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
