25 Wednesday Apr 2012
Posted in La boîte de Pandore
24 Tuesday Apr 2012
Posted in La boîte de Pandore
(Pictura: Nocturne de Louie Lory)
Îl zări printre mese rotunde și cadavre. Îl zări într- o după-amiază cu vânt și ceață. Vântul musca rochia ei pe dedesubt, iar ceața îngreuna cerul. Totuși, pentru Elia nu era o zi cu vânt. Pentru ea, era noapte. O noapte închisă precum o carte. Joseph nu avea nimic deosebit, nimic ieșit din comun. Barba blondă îi acoperea jumătate din chip, făcând-l de nevăzut. Ochii săi albaștri vuiau precum marea văzută prin scoici sparte.
Îl văzuse tocmai acum, în noapte. Mda, tocmai acum, aduse albastru și galben în noaptea ei, în tabloul la care lucrase cu atâta migală după ce primise scrisoarea aceea misterioasă. În urmă cu 3 zile găsise în cutia poștală o scrisoare anonimă. În scrisoare i se cerea în mod expres să rămână pentru următoarele 24 de zile înăuntru.
- Înăuntru? Unde înăuntru? Adică în casă? Se tot întreba Elia obsesiv.
Se conformase, așadar să rămână înăuntru. Decisese să își ia rămas bun de la lume și de la toate lucrurile pe care le iubea cel mai mult: cărțile, cafeaua, cerul, marea, familia, prietenii. Se îndesă înăuntru…în interior, departe, atât de departe, acolo unde nu există distanță, nici diferență…acolo unde există doar inimă. Și se hotărî să moară. Da, să aștepte muritul să o cuprindă încet, încet…de jos, de sub tălpi și să urce până în creștetul capului pentru a cuceri fiecare centrimetru din carnea sa. Să îi întoarcă carnea înăuntru, corpul. Se hătărî să moară ca un personaj dintr-o carte. În imaginația ei se cuibărea în cartea aflată între scris și nescris asemenea unui copil nenăscut.
- Auzi, tu crezi că există viață după naștere?
- Dar tu crezi că există viață după moarte?
- Oare, cum o fi viața în lumea lui Osiris? Cum o fi dincolo de Nil?
- Nu mă mai sâcâi cu atâtea întrebări! Taci! Lasă-mă cu întrebările! Filosofia nu folosește la nimic! Ți-am spus deja că m-am hotărât să mor! Ce mai vrei?
- Dar, vrei mă tu….tu care ții cu dinții de viață, de lumea asta să mă omori? Vrei să mori în tine cu adevărat?
- Ce știi tu ce e muritul! Lasă-mă în pace! Dispari! Sari din interiorul meu! Du-te! Du-te în afară! Umbra locuiește în afară, m-ai auzit? AFARĂ! Am să mă ridic din acest mormânt! Nu-mi mai pasă de trăcănenile, de gândurile, de emoțiile tale! Nu mai îmi pasă de tine! Tu nu exiști cu adevărat, m-ai înțeles?
- Soro, nici acum nu pricepi că ești proiecția mea? Nu înțelegi, fată, că te proiectez în lume? Tu ești umbra, nu eu! Tu te cerți cu tine, nu cu mine! EU te gândesc mă…EU, da EU își fac viața, înțelegi? Ti vezi, gândești, plângi, iubești și dorești prin MINE…ce știi TU ce este MOARTEA? Cum vrei să mă omori dacă EU sunt TU? Spune! De ce nu îți place de mine? Ce vrei de la tine?
- Mă zăpăcești! Ești doar MINTE. Nu ești CONȘTIINȚĂ! Ești NIMIC! Pleacă, nu mai am nevoie de tine!
- Să plec? Și ce ai fi tu fără mine? Ce ai fi tu fără emoțiile, gândurile, pasiunile, căutările mele?
- Taci! Taci! Am să respect tot ce scrie în scrisoare! TOT! 24 de zile am să stau înăuntru, am să mă închid, nu am să mă proiectez deloc în exterior! Am să stau și am să țes haine! Haine pe care ochii tăi nu le pot vedea.
În acel moment îl zări. Joseph se îndreptă spre ele, întrebând-o pe Elia ce anume dorește. DORINȚA. Da, spre ele, spre amândouă…le surprinse în gâlceava metafizică…el, Joseph….care nu era nici pe departe metafizic…tocmai el care părea a fi un simplu om. Joseph însă vedea cu neochii și înțelese. Decisese însă să rămână doar spectator la această ceartă ce se desfășura în mai multe lumi. Era o ceartă prin care el trecuse deja. Pe el strigătul oglinzii nu îl mai speria. Urletul de sticlă nu îi mai provoca angoasă. Joseph devenise un OM. El învățase să rostească nerostitul și să vadă prin neochi.
Așa că, atunci când ajunse la ea, Elia fu martora, pentru o clipă, a excepției. Atunci, trăi excepția sinelui. Acolo, ÎNTRE. În nocturna silențioasă a ÎNTRE-ului Elia transcendă dualitatea.
Îl zări printre mese rotunde și cadavre. Da, în realitate toți erau morți lângă ea. Erau morți deși, ei sorbeau liniștiți din cafea, cufundați în lectură, în discuții de tot felul. Morți deși se mișcau pe străzi foarte convinși că au o viață. Barba sa blondă îi oculta chipul. Fruntea însă îl dezvăluia…poate pentru că așa dorea el…să i se dezvăluie, pentru o clipă, în moartea largă și slută. Așadar, îl văzu. Între alb și negru. Pur. Neafectat. ÎNTRE. O stea cu cinci colțuri i se dezvăluia discret pe mâna dreapta.
18 Wednesday Apr 2012
Posted in La boîte de Pandore
Un Altar. Pietre inscripţionate hieroglific. S cu părul roşu în vântul năprasnic zideşte o biserică împreună cu un grup de filosofi.
A îngenuchează în faţa Altaruluihieroglifă. Nu poate citi semnele. Ceaţa le ocultează. De o parte şi de alta a Altarului, Rafturi de Cărţi Negre. Deasupra ultimului raft, un Ceas Alb. Ceasul începe să sune insistent, arătând ora 8 fix.
A îl ignoră. Ceasul continuă să sune asemenea unei alarme.
- Trezeşte-te ! Trezeşte-te ! îi spuneau gândurilefluturi.
- Ora Morţii a trecut ! A sosit timpul să te trezeşti !
A ia ceasul în mâini somnabulic, plutind în vis. Sunetul îl deranja. Încearcă din nou 
să îl facă să tacă !
Lângă ceas apar smochine, un coş plin cu pâine şi instrumente pentru pictat…pânze şi pensule, culori nebănuite.
Se trezește într-un tren care gonește prin nopţi lungi. Piciorul stâng îl simte foarte greu. Când privește în jos, observă că este legat de un lanţ. Lanţul de fier îi rănise glezna. Din vagon se aude un strigăt de animal.
29 Wednesday Feb 2012
Posted in La boîte de Pandore
Aron ajunse într-un loc pe care îl recunoştea sub formă de amintire ceţoasă. Era la o răscruce de mai multe drumuri prăfuite, ce păreau a fi drumuri de ţară. În depărtare, o Biserică Albă. Turlele sale străluceau semeţe în lumina puternică a soareluiliteră. Sufletul îi era în mod misterios chemat spre acele Turle fantastice, de o sclipire neobişnuită, cum în starea de veghe nu găseşti nicicum. Cu intenţia de a se îndrepta spre Biserică, drumul îi fu barat de o femeie care avea chipul său…doar că era mult mai negricioasă la piele, ca şi cum fusese arsă de soare. Rochia neagră a femeii era îmbâcsită de praf…Aron o privi ţintă în ochi, dar privirea sa întunecată, frământările tăcute şi vorbele de neînţeles, al unei limbi pe care nu o ştia, îl determină să facă un pas înapoi. Privirea sa precaută şi totuşi curioasă se opri asupra mâinilor femeii. Din mâini îi curgeau nişte fluide ciudate, la fel de întunecate. De asemenea, mâinile îi erau acoperite cu mici pete de culoare neagră. Pentru a doua oară, dădu înapoi. Totuşi, îşi impuse să aibă curaj şi nu fugi. Nu îşi putea lua ochii de la chipul acestei femei turmentate care era propriul său chip. Fireşte, pielea lui era mult mai deschisă, deşi păstra încă umbre măslinii, rod al arsului de soare, iar ochii îi erau de asemenea umbriţi de neîncredere şi temerile ce crescuseră odată cu secolele, însă nu se comparau cu ochii acestei prezenţe feminine îmbrăcată în zdrenţe, plutind printre norii de praf chiar între cele 4 drumuri.
Trăgând puternic aer în piept, pentru a se îmbărbăta, Aron o întrebă:
- Unde suntem? Ce este acest loc?
- Brego, Grego, spuse femeia ale cărei resentimente şi ranchiună se făcuseră carne pe întregul trup.
- Ce e asta? spuse Aron neînţelegând nimic.
Femeia rânji, privindu-l drept în ochi.
- Nu îţi mai aminteşti? Ai uitat de Armenia? Ai uitat de tot.
Aron se uită în jur, încercând să simtă şi să cuprindă întreg peisajul….drumurile de sat, Biserica, casele….arhitectura…îşi aminti dintr-o dată că visase acest loc în urmă cu 2 ani. Atunci, era o noapte crudă ce muşca din ţinutul ce părea mai mult a fi un neloc. Privirea i se lipi apoi de ţărână şi îşi mai aminti….chiar aici, la răscruce fusese cândva o groapă imensă în pământ, asemenea unui crater ţinând prizonieri mai mulţi cavaleri. Luptătorii nu puteau ieşi din groapă, ca şi cum pământul îi strângea pe dedesubt. Lângă ei, aceeaşi femeie râzând de soarta lor. În urmă cu 2 ani, femeia aceasta întunecată la chip şi la grai putea chema vânturile…acum nu mai avea decât mâini fluide cu pete negre.
De pe un drum se apropia o căruţă. Galopul cailor ridica praful creând în aer tot felul de figuri bizare. Aron se dădu în lături, hotărât să exploreze ţinutul. Totul în jur părea să îi şoptească în surdină o poveste uitată, propria sa viaţă, o altă viaţă. Pe lângă el trecură 3 femei îmbrăcate în rochii albe şi pânze dantelate. Feţele lor erau acoperite de umbreluţe albe, cu marginile la fel, dantelate. Mâinile le erau ascunse în măsuşi brodate, tot de culoare albă. Râdeau, vorbind între ele. Eleganţa lor, mersul de sirenă, forma abia perceptibilă a trupurilor micuţe, în formă de clepsidră, umbreluţele drăgălaşe, părul lung şi ondulat de culoarea focului ce le curgeau peste umeri şi pe spate…gesturile rafinate…când îşi întoarseră toate trei chipul spre el, Aron aproape că fu pe cale să cadă străfulgerat. Frumuseţea ce amintea de nemuritoarea Venus, trăsăturile sculptate în ritmul unei muzici nebănuite….nefirescul senzualităţii lor….dar, mai ales….CHIPUL lor era chipul său. ACELAŞI CHIP. Cum era posbil? În acel moment, vanitatea, orgoliul şi frumuseţea malignă a femeilor chicotind îl izbiră drept în inimă, făcându-l să se retragă. Fugi dezorientat, gâfâind. Cum e posibil? Cum e posibil? se întreba într-una. Privi apoi în jurul său şi văzu femei care îşi vindeau corpul, la marginea drumurilor….care îl ademeneau cu propriul său chip. Era ca şi cum se privea pe sine multiplicat în oglindă. Era ca şi cum fiecare îi purta greşelile trecute. Da, greşelile uitate, gândurile, emoţiile…toate, absolut toate erau ale lui…fiecare îi purta propriul chip accentuat, distorsionat asemenea unei lecturi ce aştepta să fie înţeleasă.
Brego (Bragi)
Bragi’s name means literally “leader,” in addition to “poetry,” and therefore in Old English would be Brego. Brego does not appear outside the Norse myths, and not a few scholars feel he is either the mortal poet Bragi Boddason deified or an aspect of Wóden (Odin). Nonetheless, Brego sees frequent mention in the Eddas. Unfortunately, none of these mentions give us much information. We are told he is the God of poetry, and his wife is the young and beautiful Idhun. He is the son of Odin by Gunlod. It is Brego that relates the stories of the Gods in the Bragarœdhur “Bragi’s sayings” of the Prose Edda to Eagor (Ægir). Bragi is also present at the symbel in the Lokasenna, and the first of the Gods to respond to Loki.
Grego
is a short cloak of coarse cloth with an attached hood, worn in the Levant.
Tegher, în armeană Տեղեր or Տեղերի Վանք, Tegheri Vank, este o veche mănăstire din Armenia datând din secolul 13 situată într-o zonă deluroasă, în sud-estul Muntelui Aragat, în apropierea satului Tegher, dincolo de formaţiunile stâncoase Byurakan în provincia Aragatsotn. Mănăstirea a fost ridicată pentru prinţesa Khatun, soţia prinţului Vatcheh Vatchutian.Mănăstirea a rezistat nenumăratelor invazii mongole, precum şi multor conflicte armate religioase. În apropiere se regăsesc ruinele satului Tegher, datând din secolul 9. Printre fundaţiile caselor se află şi Tukh Manuk, o capelă funerară din secolul 5 şi un cimitir medieval.
07 Tuesday Feb 2012
Posted in La boîte de Pandore
Tags
Zilele trecute mi-am amintit de povestea Parfumului lui Patrick Suskind. Am revăzut filmul.
Esenţa, mirosul unei făpturi este sufletul său, spune la un moment dat personajul principal, Jean-Baptiste Grennouille. M-am gândit îndelung la scena finală, când Jean-Baptiste aruncă în mulţimea aproape demonizată, însetată de ură, batista înmuiată în preţiosul parfum de fecioară. Inspirând parfumul magic, fiecare începe să facă dragoste cu cine apucă. Toţi se simt îndrăgostiţi, inundaţi de iubire, capabili de cea mai pură dragoste. Asasinul se converteşte într-un Înger, într-un nevinovat, în cea mai curată persoană de pe suprafaţa pământului. În acele clipe, fiecare îşi dă masca jos, rolul pe care îl joacă. Fiecare se goleşte de propria persoană…deşi scena poate părea îndrăzneaţă pentru un pudic, pentru spectatorul format ea ascunde un înţeles de netăgăduit: aruncatul hainelor, faptul că toţi rămân goi şi încep să se comunice prin mângâiere şi sărut devine un simbol al renunţării la acele roluri de care vorbeam mai sus şi la acceptarea iubirii necondiţionate.
Toate bune şi frumoase….oamenii iubindu-se în locul execuţiei de care fiecare uitase, deasupra Jean-Baptiste îmbrăcat în haine nobile albastre. Dintr-o dată însă, îşi aminteşte de fata cu mere, de parfumul ei, de trupul şi de esenţa ei, de iubirea sa, de cea pe care o ucisese fără intenţie. Lacrimile încep să îi curgă peste obraji…PARFUMUL- DAR, PARFUMUL –BLESTEM…avea puterea de a manipula dragostea tuturor oamenilor…se putea duce la rege şi să îl facă pe acesta să îi sărute picioarele, putea obţine bani…pe scurt orice favor…orice….mai puţin acela de iubi….aşa că îşi toarnă întreaga licoare şi se întoarce în piaţa cu miros oribil de măruntaie şi viermi în care s-a născut….crezând că este un Înger, acei săraci se năpustesc orbi asupra lui, sfârşind prin a-l mânca de viu…
Eros- Thanatos…
Poartă
Trepte
Coborâre
Disoluţie
Filmul acesta m-a învăţat că nu ştim să iubim. M-a mai învăţat că suntem creaţi din iubire şi pentru a iubi…nu suportăm respingerea…poate că aici stă ascunsă enigma rolurilor multiple pe care le jucăm neîncetat, a obsesiei, a posesiei, a consumului, a vulnerabilităţii…toate generatoare de iluzie.
27 Tuesday Oct 2009
Posted in BW, Imagini furate, La boîte de Pandore
“All men are dancers and their tread
Goes to the barbarous clangour of a gong.”
(W.B. Yeats, The Tower)
Rotunde, dreptunghiulare, paralele, roşii, albastre sau cu gust de cărămidă…cu pereţi izolaţi fonic sau nu, cu var desprinzându-se asemenea pielii de şarpe, cu crăpături de hieroglife sau cu picturi atârnând lasciv…ele sunt carcasele existenţelor voastre, marginile între care orele personale poposesc obosite. Ele sunt cutii muzicale născute din iubiri, despărţiri, angoase, fericiri fugare, paturi, scaune, cabine de dus, cosmetice, cămăşi, strigăte, cărţi, fotografii, dansuri orizontale.
De acolo, din Turn, El avea senzaţia că cerul se cască asemenea unei guri imense sau unei inimi reci …încă nu se putea decide…sorbind casele cu ajutorul unui pai sculptat dintr-o aşchie sărită din rugul arzând al lui Prometeu. Odată visase că Dumnezeu este o inimă plină de morţi. Altă dată putea jura că i s-a arătat deasupra dealului în ipostaza de căpcăun timid. Şi-a adus aminte că visele oamenilor aparţin lui Dumnezeu.
Spre dimineaţă a visat că s-a ascuns în aripa de vest a unei biblioteci ce cuprindea toate volumele scrise si nescrise. Un bibliotecar cu ochelari cât borcanele l-a întrebat ce doreşte. Îl caut pe Dumnezeu, a răspuns El. Dumnezeu sălăşluieşte într-o literă, posibil prima sau ultima sau ambele, a unei dintre cărţi ce se găseşte pe unul dintre infinitele rafturi din toate domeniile celor patru puncte cardinale.
Biblioteca asta este inutilă. Atunci Dumnezeu i-a dat timp. Acum se află într-un Turn fără ceas. Din tavan ploua cu picuri grei. Nicio picătură însă nu se lovea de obrazul său. Sunt în iad. O muscă îşi proiecta zumzăitul pe una din limbile neceasului. Am murit, şi-a spus. Vântul se oprise ca şi cum ar fi fost sugrumat într-o sticlă. El a încercat să strige. O silabă, măcar o silabă a încercat să-şi smulgă din gură. Să-şi mişte o mână, un deget de la picior. Înaintea lui se aşterneau casele. Nicio silabă, niciun gând nu izbutea să-l atingă din lumea aceea amorţită. Sunt nebun. Nu mai am timp, şi-a spus. Dacă timpul s-ar fi oprit, atunci şi gândurile lui ar fi încetat să mai existe. Totuşi, avea gânduri. Nu simţea oboseală. Picăturile continuau să se hlizească suspendate deasupra creştetului său. Somn.
Când se trezise, musca continua să-şi proiecteze zumzetul pe neceasul veşnic treaz, vântul încă prizonier în sticlă. Lumea surdă tot nu ajungea la el. Fumul de la ţigara aruncată nu se risipise. Dintr-un anumit unghi, puteai jura că este ceaţa care se prelinge din cer peste case. O altă zi trecuse fără ca El să-şi dea seama ce se petrece.
La următoarea trezire veniseră doi soldaţi. Nu dispuna decât de memorie. Unul avea aripi, iar celălalt gheare ascuţite. Îl apucaseră amândoi de câte o parte. Începuse să simtă o durere usturătoare în spate, chiar lângă omoplaţi. Îi creşteau aripi. Unul dintre soldaţi îl acoperise cu trupul său.
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
10 Thursday Sep 2009
Posted in La boîte de Pandore
(Foto: Simona Andrei)
puteau sta despărţiti veacuri întregii, minelii bătrâne…secunde adânci în care toate timpurile se mâncau între ele puteau fi aruncate între ei…existenţe karmice şi rădăcini de copaci paradisiaci, aripile frânte ale lui Lucifer sau zâmbetul strâmb al vreunui demon ce îi urmărea puteau crea pedele înalte între chipurile lor…rugile articulate ale îngerilor nu puteau dezarticula legătura lor…
ştia întotdeauna unde să o găsească…de cele mai multe ori îl privea din camerabalcon zdrobindu-şi fruntea de zăbrelele de piatră ale ferestrei…din cauza înălţimii nu o auzea…dacă nu-şi zdrobea gândurile purtătoare ale ideilor tuturor, o găsea în Cortul Poeziei…întotdeauna cu cartea fiinţelor imaginare încâlcită în buclele negre, întotdeauna cu nerostitul aşternut suav pe buze…alteori o putea zări chiar în cădere liberă, încercând să se agaţe de cel mai înalt lucru…
ştia întotdeauna unde să-l găsească…de cele mai multe ori îl afla sub camerabalcon, înşirat în râul de culoare roşie…tălpile lui desenau cercuri, linii, trasee, destine, poveşti…un labirint în care întotdeauna se pierdea…dacă nu visa cu tălpile descompuse în apa roşie îl găsea în Cortul Poeziei…întotdeauna cu spusul îngrămădit în vârful degetelor şi cu tăcerea ghemuită în albastrul ochilor…alteori îl putea zări chiar în căderea ei, când încerca să se agaţe de el…i se părea atât de înalt…
el se lovea de literatura îngropată în ea
ea se încâlcea adesea în logica lui
când ea visa, el stătea de veghe
când ea se trezea, el dormea.
el era visul ei şi ea veghea lui. trezirea ei era somnul lui.
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
09 Saturday May 2009
Posted in Every day life, La boîte de Pandore
Shopping addiction. Sintagma asta este tot mai des uzitată, tot mai adulată, tot mai trăită la nivel cotidian. Suntem întotdeauna în drum spre ceva, spre cineva…mereu în căutare de…dorim să ne apropriem lumea, înfulecând în fiecare secundă câte ceva. La un nivel mai profund, conştienţial, această dependenţă de shopping, de a ne situa întotdeauna în achiziţia a ceva, devine colecţionare.
Suntem cu toţii nişte colecţionari. Colecţionăm obiecte, persoane, amintiri, senzaţii, sentimente, imagini. Colecţionăm până şi uitări. Suntem pasageri în viaţa celuilalt. Practicăm turism existenţial. Venim, plecăm. Se vine, se pleacă. Vin, pleacă. Ne situăm într-o continuă întâlnire cu lumea, cu celălalt, cu noi înşine. Colecţionăm pantofi, obiecte de artă, timbre, priviri, cărţi, buze, paşi. Apucăm, posedăm, cunoaştem într-o permanentă mergere şi premergere. Toate se adună în cămări interioare, amestecându-se, iubindu-se, urându-se, fugind spre întâlnire ca într-un receptacul.
Suntem colecţionari de existenţe anterioare, prezente şi viitoare. În noi se suprapun colecţiile. Mâncăm, înfulecăm,posedăm din priviri asemenea lui Aecton care se străduie să dea crengile la o parte să o vadă pe Diana cum se scaldă. Colecţionăm gânduri, idei, imaginarul. Colecţionăm forme ale cunoaşterii asemenea copilului pentru care a cunoaşte înseamnă efectiv a mânca. V-aţi gândit vreodată că memoria este colecţionare?
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
06 Wednesday May 2009
Posted in Every day life, La boîte de Pandore, Sophia's world
~~
Ador marea. Ador să o adulmec mai ales când are culoarea mărului. La asfinţit şi la răsărit are buze de măr roşu; aproape tot timpul însă, are albastrul înălţimilor.
M-am născut din mare…vin cu apa să erodez tălpi umane…marea este urmă. Este uitare şi memorie. Marea este scriitură, amalgam de veşti aruncate în sticle, peşti, alge şi scoici prin intermediul cărora poţi asculta glasuri din adâncimi. Marea este muzică, destin şi ameninţare. Întinderea asta apoasă este parşivă şi feminină. Este chipul întors al poveştii şi imaginarul omenirii. Hmmm…ea mai este şi mamă cu trup senzual de nimfetă. Aş putea continua aşa la infinit…marea e infinită…nu se sfârșește niciodată…ea adună ca într-o matcă resturi…începuturi, sfârşituri, noduri, semne, iubiri, morţi, naşteri…îi aparţinem încă din burta mamei…ei, muzicii şi semnelor…
Mi-a fost dor de mare şi de Vamă. Vama din 1 mai-ul acesta a fost sălbatică şi a căutat ca un elixir tequila. Dar, ca niciodată, a avut ifose franţuzeşti.
~~
La un moment dat, am zărit în mulţime ideea unei femei. Era atât de firavă, cu ochii atât de alungiţi de la visare, încât părea o idee desprinsă din ţeasta unui scriitor. Ca o fantomă, cu buze de nisip şi braţe reci cu miros de alge s-a desprins din anonimatul aglomeraţiei. Îi era dor de începuturi şi de castelul alb de apă. S-a dus să sfarme nisipul cu tălpile împrumutate. Ştia că acolo curg secunde bătrâne. Îi era milă de oameni şi ar fi dorit să ascundă bătrâneţea în pântecul nisipului umed pentru ca ei să fie mereu tineri.
Libertate.
Moira, zeiţa greacă a destinului o privea de pe stâncă.
Ea, cea venită din mare, nu dorea decât să-şi reapropie mirosul.
Atunci, îi auzi glasul. Nu l-ar fi putut rata nici dacă o depărtare mai lată decât universul i-ar fi despărţit. Nu recunoscu un el…cât, mai degrabă o voce de mătase. Deşi nu era limba ei, o ştia. El vorbea la telefon, înfășurat în multiplele văluri întunecoase şi dense ale nopţiimare. Ochii ei erau cărţi deschise ce cuprindeau toate poveştile create vreodată: toate poveştile spuse, toate istoriile abia şoptite, toate basmele formulate din gândurile de sub pernă. Ochii ei negri şi alungiţi până la tâmple adunau ca într-un vârtej poveştile neîncepute, începute, pierdute şi terminate.
Ea râse, oferindu-i necondiţionat toate poveştile, mai ales pe cele nespuse.
~~
Setea noastră de destin nu este niciodată mai puternică ca în dragoste. Şi cum iubirea îmbracă nenumărate măşti, cred că poţi iubi la fel de bine un bărbat, o femeie, la fel cum poţi iubi o carte sau un copac- Maytrei vine să-mi consolideze spusele. Dacă aş sti matematică, aş face un calcul pentru a afla care este probabilitatea ca ea şi el să se fi întâlnit în povestea mea de la mare. Cum însă nu mă pricep la ecuaţii existenţiale, din simplul motiv că le sunt trăindu-le, am să mă rezum la o înşiruire a evenimentelor. Privite filosofic, din perspectiva briciului lui Ockham care afirmă că raţiunile din spatele evenimentelor trebuie restrânse în aşa fel încât să nu depăşească stricta necesitate cauzală, ar trebui căutate motivele care explică în mod imediat ce s-a întâmplat.
Ea, abia revenită din Franţa în căutare de un job de editor prin Bucureşti.
El, un francez aflat în stagiu de cercetare la o întreprindere din Bucuresti.
Între ingineria automatică şi scriitură, dorinţa ei de a-şi explora natura de zână punk şi pasiunea lui pentru Hendrix. În jurul focului creat de câţiva clujeni, chitara a devenit carte. El nu ştie de ce a ales să pătrundă fiinţial universul printr-o poartăfemeie, cu mâner şeherezadic, cu miros de scoici şi gust de nisip. Au discutat despre Toulouse şi Bucureşti, despre mare şi La Rochelle, despre chitara lui de-acasă, despre răceala francezilor şi despre ospitalitatea românilor, despre politică, despre cărţi, despre autostop. Îşi descoseau lumile pe nisip cu litere de foc. Ea pătrundea cu uşurinţă în lumea lui…pentru el însă, ea reprezenta o lume interzisă…hmmm…prin Witgenstein…limitele limbajului reprezintă limitele lumii mele…
Întâlnirea aceasta cu siluetă arzătoare şi miros de mare poate fi pentru amândoi o fereastră decupată undeva la înălţime, asemănătoare crăpăturii unui arbore sau cu o gaură în stâncă spre ceea ce ne-am obişnuit să numim eu- cerc zămislit de concurenţa dintre anima şi animus, tenebre şi lumină.
Nu cred în hazardul cititului. Există un destin al întâlnirii, o necesitate a alegerii la exact momentul x, nu mai devreme, nu mai târziu. Într-un timp în care Dumnezeu a murit în mod repetat, în care compurile şi nu oracolul din Delphi prezic viitorul, în care nostalgia de nemurire este înlocuită de internetul ca expresie postmodernă a infinitului, fatalismul romantic virează mistic spre cuante. Faptul că mă încurc de ideea că ea şi el fuseseră sortiţi să se întâlnească între marginile minţii mele pentru ca eu sa pot ajunge din nou la mine implică ataşamentul de un sistem de credinţe primitive aflat la acelaşi nivel cu ghicitul în cafea sau în liniile palmei. Dacă este adevărat că Dumnezeu nu aruncă zaruri, atunci este la fel de adevărat că El crede în relativitatea aranjărilor matrimoniale.
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
28 Tuesday Apr 2009
Posted in Forgotten lifes, La boîte de Pandore
Nu ştiu dacă v-aţi întâlnit încă adevărata iubire…poate ca nici nu o veţi întâlni vreodată…da, unii dintre noi nu o întâlnim…dar ce te faci când o întâlneşti şi umanul care îl eşti nu reuşeşte să accepte excepţionalul? Ce te faci când orbirea simţului comun se dezorbeşte, învăluindu-se întro lumină venită dintro memorie atemporală, dintrun timp imemorial?
Urmăresc de ceva vreme o poveste de iubire pe flickr. Ea este franţuzoaică şi el este un american din New York. S-au întâlnit acum un an de zile, pur întâmplător, în Franţa. El vizita Parisul…ea, era, la fel, în trecere…cu o bursă de cercetare despre reverie…nu ştiu ce s-a întâmplat între ei…ce i-a determinat pe amândoi să părăsească Parisul, să se părăsească…
Nu ştiu dacă acum au o relaţie virtuală…sau dacă fiecare îşi consumă povestea în cadrele propriei minţi…eu sunt al treilea ochi şi vocea amândurora…ca mulţi alţi ochi şi alte glasuri ce le urmăresc iubirea…
la pensée à toi…
je t’écris pour savoir si tu vas bien…
j’espère que tu… spune ea…
El, pare să nu înţeleagă cuvintele… este puţin tautologic, aude doar sunete, dar nu şi vibraţiile memoriei îndepărtate…atât de îndepărtate, încât preferă să le arunce în ascunderea ce nu poate fi neascunsă…
Ea îi povesteşte despre jurnalul scris în acea perioadă, despre vise încâlcite şi despre o întâlnire înrădăcinată întrun alt tip de memorie.
…c’était comme un déjà-vu,
comme une certitude…
…c’était comme un flash exceptionnel,
hors du temps et de l’espace,
comme une ouverture vers un autrement qui brise l’immanence…
Ea scrie poveşti şi pictează fotografii pentru el…în speranţa că vocea ei va ajunge până la el…
El nu vorbeşte. Nu-i cunoaşte limba…intuieşte doar muzica ascunsă în sufletul ei…o muzică veche cu iz de început, cu unghii primordiale şi pene de înger…
Îi vorbeşte de cartea pe care o scrie…şi în timp ce poveşte, ea devine tot mai mult prizoniera propriei poveşti…nu mai ştie dacă este povestea ei sau a personajului creat de ea sau dacă se crează pe sine…tot mai multe poveşti strigă în ea, rătăcite prin unghere interioare….e mult întuneric acolo, dar litera reveriei ajunge până la capăt…până la capătul culoarului…logosulglas descătuşează toate camerele…personajele se rostogolesc în ea sau ea în personaje…
Cine tace însă, poate să dea de înţeles…tăcerea ajută uneori mai mult înţelegerii. Deşi tăcea, el nu era mut. Doar cel mut are tendinţa să vorbească.
L-a visat atât de mult, l-a scrijelit atât de mult, l-a iubit atât de mult…încât i-a sorbit realitatea…l-a căutat atât de mult încât nici în vis nu-l mai poate întâlni…el nu mai e demult real…o nălucă…
Est-ce que tu vis jamais pour la poésie ou pour l’histoire, pour la conversation qui va à suivre ? Moi, oui. Tout ce que je sais et que parfois on a besoin de rêver, d’être maitrisés par une certaine idée…sans la pensée toujours devenante et revenante, sans le cheminement ouvert je sentirais que je n’ai aucun sens. Prends-moi comme le dialogue exceptionnel de ta vie, comme la couleur ou comme…
Au trăit atâtea poveşti…demult el a fost danez şi ea un animal vânat de el în pădure, altă dată el a fost filosoful şi ea platanul la umbra căruia gândea, apoi ea a fost artistul şi el Afrodita sculptată, el scutul lui Ares şi ea privirea privindu-şi propria reflecţie în scutul iubitului său, au fost evrei torturaţi sub nebunia lui Nero, el rege, ea vrăjitoare, el curtezană, ea pianist, el tată devotat, ea mamă şi soţie dezertoare, el un senor cu pălărie, ea o pictoriţă bolnavă, ea actriţă, el teatrul, frate şi soră iubindu-se în incest…apoi, nu se ştie din ce motiv, s-au întâlnit în Parisul cu braţe de Sena pentru a bea o cafea, pentru a discuta despre Tot şi pentru a face dragoste…
Prima oară ea a încercat să se stabilească în America…la un moment dat i s-a făcut dor de casă şi de boemia franţuzească… a hotărît să se întoarcă…
Este rândul lui să vină în Europa. Îmi plac oamenii care se caută. Îmi plac iubirile distanţatoare.
Pentru ei, pentru povestea lor tăcută ce s-a deşirat în camera mea am găsit o baladă…e bătrână, născută în inimi îndepărtate…un cântec medieval despre o iubiredistanţă care încearcă să despartă depărtările…
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
