Evenimentul se desfăşoară în cadrul proiectului de Avangardă şi Transdisciplinaritate coordonat de Petrişor Militaru

Filosofia lui Emmanuel Levinas  este adesea evocată ca o apropiere de Celălalt şi ca o nouă cale spre alteritatea radicală sau spre exterioritate înţeleasă ca depăşire totală şi transcendenţă, dar a cărei profunzime mistică este rareori pusă în lumină. Filosofia sa este  o permanentă trecere în pasaj, la confluenţa elenismului, a iudaismului, găsindu-şi expresia în metoda fenomenologică, dar profund inspirată de sfinţenia cărţii ce transpare în paginile Torei, profetism şi mesianism ce sfârşesc într-un dialog cu creştinismul. Născut în Lituania, într-o familie de evrei, Levinas va deveni un gânditor francez, vorbitor de germană, a cărei limbă maternă este rusa, iar a inimii ebraica. Levinas nu rămâne infidel nici creştinismului. Misterul substituţiei levinasiene ascunde misterul cristificării.

Chemând pe Altul în sine, omul practică sensul ultim şi total al alterităţii.  Ospitalitatea este mai mult decât întâlnire. Ospitalitatea semnifică a da loc celuilat, a-l privi. Celălalt, este o continuă ex-propiere de sine. Apelul semenului deranjează întotdeauna eul. Subiectivitatea levinasiană este responsabilitate investită, care nu îşi găseşte cauza în interiorul subiectului, ci este motivată de un absolut insesizabil: alteritatea celuilalt. Tema subiectivităţii sau a non-subiectului reprezintă poarta pentru a intra într-o gândire ce se prezintă ca etică, în mod total orientată spre misterul aproapelui.( Raluca Bădoi)

Pentru mai multe detalii afis_Levinas        pliant_Levinas

Arată-mi gloria Ta! cere Moise. Şi Dumnezeu îi răspunde: Tu o să vezi numai urma Mea, cât despre Chipul Meu, El nu poate fi văzut. -Salomon Malka, Emmanuel Levinas. Viaţa şi amintirea sa, p. 107-

Urma coincide la nivelul limbajului structurat ,în gândirea lui Emmanuel Levinas, cu triada Rostit- Rostire- Nerostit. Ambivalenţa Rostitului ca limbaj ontologic şi a Rostirii ca limbaj etic presupune o dedublare care întrerupe orice discurs. Întrerupere realizat de Cuvântul Pre-originar care nu rămâne în temele a ceea ce este rostit. Un astfel de limbaj, în afara categoriilor spaţiului şi timpului se traduce ca proximitate în urma ileităţii, ceea ce Levinas va numi Nerostitul – le Dédire. Nerostitul funcţionează asemenea unei rupturi a limbajului, asemenea unui pasaj spre dincolo -  l’au-delà, el este hiatus-ul limbajului, locul non-locului, între-rostitul- l’entre dit prin intermediul căruia Cuvântul şi Dumnezeu sau Verbul Originar survine şi se comunică.

Nerostitul este legat de proximitatea chipului, de epifania sa care devine posibilă şi poate fi înţeleasă doar în privirea nopţii apofatice, în incomunicabilitate. El este curgerea şi ascunderea permanentă a Rostirii dincolo de ceea ce este Rostit. Nerostitul se desfăşoară între revelaţia Rostirii şi disimularea Rostitului, el este excepţia oricărui discurs şi ambiguiate, el este ceea ce Emmanuel Levinas numeşte  la véracité du témoignage. Misterioasa depărtare şi stranietate a Nerostitului deschide calea punctată în studiile sale de Nathalie Depraz care interpretează Nerostitul ca pe limita scriiturii levinasiene. Nerostitul ar fi tăcerea ileităţii descinsă în raportul faţă-către-faţă, în dialogul Eu-Tu.

Problema limbajului este una din temele centrale ale filosofiei levinasiene. Limbajul este expresia dincolo de corelaţia semnificatului cu semnificantul, dincolo de orice sistem lingvistic, fără a-l exclude totuşi, din moment ce această expresie aduce mărturia de sine şi susţine această mărturie. Expresia mărturiseşte pentru că ea este chip, iar Rostirea sa se face comandament, poruncă care suscită un răspuns înaintea apelului. În virtutea responsabilităţii cu care sunt investit sunt obligat să răspund celuilalt în orice clipă, înainte ca el să mă apeleze. Apelul său îl port deja în mine, înainte ca semenul să mă cheme. Acest apel care sparge monada comodă a subiectului închis în sine este urma pe care Dumnezeu a lăsat-o deopotrivă în mine şi în celălalt. Logosul său este Să nu ucizi! Interdicția de a ucide şi invitaţia la violenţă este pasajul, între-le, între-spusul, Dumnezeu care trece.

Mărturia urmei divine înscrisă sub formă de comandament pe chipul semenului şi enigma sunt de sorginte iudaică. Astfel, Zoharul ne spune că misterul este fundamental, el este baza a tot ceea ce există. Tot ceea ce există fiinţează deopotrivă ca ascuns şi descoperit, ca interioritate şi exterioritate, ca lumină şi vas, ca suflet şi trup, ca trup şi veşmânt. Această opoziţie care este şi complementaritate în unitate este înscrisă în inima realităţii. Dumnezeu este ascunsul ascunsurilor. El este, în viziunea ebraică Nelelam, Ascunsul din care emană tot ceea ce există şi care în esenţa sa rămâne Ascunsul. În aceeaşi Carte a Zoharului aflăm că Dumnezeu a creat lumea prin Teiruf, combinarea literelor Torei. Literele sunt trupul, iar punctele şi accentele care le deosebesc sunt sufletul. Lumea apare pentru evreu ca fiind un mister. Lumea ascunde în interioritatea sa prezenţa lui Nelelam, a ceea ce este ascuns şi care o face să existe. Lumea este numită Olam pentru a ne conduce la Nelelam, la suflul divin care o însufleţeşte, care îi dă Hiicet, vitalitatea sa. Sufletul umple trupul lumii, aşa cum sufletul uman umple trupul omului şi nici unul dintre ele nu poate fi localizat. El este pretutindeni prezent şi nicăieri vizibil.

În acest fel, am putea spune că Urma se înscrie ca semn pe chipul uman, desfăcând timpul, creând un răstimp în timp, un loc al nelocului, fiind ivirea însăşi a unui imemorial, al unui dincolo despre care nu se poate tematiza nimic, dar al cărui supra-sens îl putem contempla în chiar acest nimic apofatic ce se înscrie pe faţa care apelează şi care se oferă. În acest sens, după cum bine remarca Simone Plourde, a răspunde celuilalt, a fi responsabil de celălalt înaintea oricărui act intenţional devine sinonim cu a-l purta pe celălalt în piele.

Articol publicat în Nr. 11- noiembrie 2011 al Revistei Mozaicul. Pentru textul integral şi alte detalii click aici: http://www.revista-mozaicul.ro/badoi11.html

http://www.revista-mozaicul.ro/

O toamnă ce se deschide asemenea unei femei, asemenea unei îmbrăţisări, asemenea guri ce încă nu a rostit! O toamnă tăcută ca tablou, o bună povestitoare cu veşminte de ruine…ce vreme goală, potrivită pentru a renaşte!

O toamnă cu drum…treci peste bolovani şi versete, peste pietre cubice, triunghiulare păşind în reverie, într-un vis uitat …într-un vis visat de altcineva mult mai înalt decât tine…

…şi dormi în toamnă, în fruntea unui zeu…

ai văzut, iubite, ce toamnă frumoasă?

Somewhere or other there must surely be

The face not seen, the voice not heard,

The heart that not yet- never yet- ah me!

Made answer to my word. ( Christina Rossetti)

Visez la o mare verde din care răsare o iarba tăcută.

În visele mele caut o altfel de mare….o mare de negură, în pântecul secret al pământului, acolo unde orice sămânţă se naşte întru moarte.

Da, caut o astfel de mare ale cărei valuri să ajungă până la Cortul Poeziei, până la cărţile nescrise, până la palate albe.

Cu fiecare pagină, strig o altfel de mare. O mare asemenea unui creştet lovit de fulger. O mare pe care cerul să o locuiască.

© Raluca Bădoi, 2011.  All rights reserved.

Saint-Valery sur Somme este un orăşel din regiunea Picardie, undeva în nord, la graniţa cu Bretagne, aşezată pe fluviul Somme care se varsă în Marea Mânecii.

Am aflat de acest oraş pur întâmplător…fiind în căutarea unui loc singuratic şi sălbatic, aproape de mare. Adevărul este că nu pot explica în mod raţional de ce am ajuns în Saint-Valery sau cum am aflat de acest oraş marinăresc. Cert este că….Saint –Valery cu falezele si digurile sale singuratice m-a ademenit înainte ca eu să fac alegerea în mod conştient.

Saint-Valery şi orăşelele din apropiere sunt înşirate de-a lungul mării şi al fluviului, legate între ele de diferite chei:  Quai du Romerel, Quai Courbet, Quai Jeanne d’Arc, Quai Blavet şi Quai Perree.

Este nevoie de multă răbdare să ajungi în Picardie. Mai întâi avion până la Paris-Beuvais, apoi bus până la Paris….e nevoie de şi mai multă răbdare în aglomeraţia metroului parizian pentru a ajunge în Gare du Nord. De aici nu vă rămâne decât să luaţi primul tren spre Noyelles sur Mer….cea mai apropiată localitate de Saint-Valery. Şi de la Noyelles aveţi mai multe posibilităţi: fie mergeţi pe jos prin magnifica Baie de Somme cam 20 de km, fie închiriaţi o biciletă, fie aşteptaţi trenul cu aburi cu care a călătorit cândva şi Jules Verne, fie beţi o cafea la Relais de la Baie….o cafenea-galerie de artă foarte cochetă situată chiar peste drum de gară. Cea care deţine cafeneau este oenglezoiacă, pictoriţă printre altele, care vorbeşte foate bine franceza….vă veţi da seama ca nu este totuşi franţuzoaică după accentul bizar. Deci, pentru cei care nu se descurcă en francais poate că va fi o ocazie frumoasă de a vorbi despre artă şi despre istorie cu un britanic rătăcit prin mările franceze. După cafea şi un petit repas –salatele de la Relais sunt extrem de bune….vă puteţi urca în busul care duce la Saint-Valery….cam în 15 minute sunteţi deja în oraş. De regulă, şoferul vă va întreba unde doriţi să coborâţi. Fără ezitări îi puteţi cere lămuriri suplimentare despre ce şi cum. Eu şi sora mea, spre exemplu, nu aveam decât o adresă 1, Quai du Romerel….adresa doamnei Sophie pe care o contactasem dinainte şi la care rezervasem une chambre pour deux. Nu are sens să căutaţi hotel la Saint-Valery pentru că sunt destul de scumpe. Din păcate, Auberge de Jeunnesse nu există….cel mai apropiat Auberge este în Amiens….bine de ştiut în cazul în care doriţi să faceţi o escapadă de o zi pentru a vizita celebra catedrală gotică şi casa lui Jules Verne. Aşadar, cel mai ok este să căutaţi les chambres d’ôtes şi Gites de France. Acestea sunt camere pe care diverşi locuitori ai oraşului le pun la dispoziţia turiştilor pentru sume foarte mici. O cameră nu este mai mult de 40 de euro….cu alte cuvinte 20 euro de persoană.

După cum spuneam, de obicei, şoferul vă va lăsa chiar în port, aproape de Chemin de Fer- căile ferate vechi şi trenurile lor cu aburi ieşite parcă din cărţile lui Jules Verne.

Aburii împreună cu mirosul sărat vă vor introduce dintr-o dată într-o atmosferă de nulle part. Veţi avea senzaţia că sunteţi într-un vis, într-un vers sau într-un abur. Dar ce mai contează ? Aventura abia începe. Ne-am îndreptat aşadar spre punctul Office de Tourisme şi Chemin de Fer pentru a cere informaţii despre adresa pe a o căutam. Primele chipuri  care ne-au întâmpinat au fost cele ale unui tănâr controlor pe tren, pe nume Quentin….şi al unui domn la vreo 60-65 de ani cu pălărie boemă, de-a dreptul romanesc…aventurierul domn Jean-Philip care, întâmplător sau nu, urma să aflăm că ne este vecin, fiind cazat în aceeaşi casă a doamnei Sophie. Credeţi sau nu domnul Jean-Philip avea să ne spună în 10 minute întreaga istorie a României de la Traian şi Imperiul Roman, la siturile dacice şi pănă la Bistriţa, Cluj, Bucureşti şi Craiova- la capitale de l’Olténie.

Suntem într-un vis, vă amintiţi?  Nimic neobişnuit aşadar, pentru că visele se supun altor legi…unde imposibilul şi imaginarul devin posibili care se posibilizează neîncetat.

După lecţia de istorie şi după indicaţiile primite, am urcat aşadar pe chei traversînd oraşul îngust cu les petits restos, cu les petits cafés d’arts, cu delicioasele sale crêperies si salons du thé, fromageries, căsuţele sale medievale, marinăreşti, cu mirosul de scoici, peşte, crabi şi fructe de mare…

Acasă ne-a întâmpinat o doamnă înaltă şi subţire, cu un zâmbet sincer, de copil schiţat pe chipul blond, înconjurat de ochii albaştri. Ne-am înţeles de prima dată….zâmbetul acesta copilăresc avea să ne întâmpine în fiecare dimineaţa la micul dejun împreună cu Bonjour-ul domnului Jean-Philip….geograf şi istoric, cercetător care venea de mai bine de 20 de ani în Baie de Somme pentru a medita şi a cerceta natura, trenurile cu aburi, mareele, diferitele plante şi specii de păsări.

Tot ceea ce a urmat a fost precum un dans, precum o lungă plimbare printre versuri şi himere, prin notele imperceptibile ale valurilor…totul s-a transformat într-o clipă, clipa prezentă care rupea iluzia trecutului şi a viitorului, bariera groasă a timpului. Saint -Valery este un loc sau, mai bine ar trebui să spun, un ne-loc, un pasaj, o trecere misterioasă la confluenţa  unor lumi ce deschid porţile spre un hors du temps şi hors d’espace. Orăşelul acesta mi s-a părut a fi o urmă…un pasaj misterios trasat cu migală de un architect invizibil care, nu înceta însă să îşi facă simţită prezenţa prin braţele mareelor care veneau şi se retrăgeau printre ţărmuri, prin suflul misterios al vântului, prin limbajul păsărilor şi prin inscripţiile din pietre şi nisip. Originile oraşului se pierd în ne-timp, în depărtări-prezente, luând forma unei palete de culori peste care  Guillaume le conquérant, duc de Normandie şi-a lăsat urma atunci când a plecat din acest port pentru a cuceri Anglia, peste care Jeanne dArc, prizonieră a englezilor şi-a lăsat de asemenea urmele, trecând în lanţuri spre Rouen unde avea să fie judecată, unde războiul de 100 de ani dintre francezi şi englezi  avea să îşi lase urmele în ziduri, în străzi şi pe chei, unde conflicte religioase, marşuri revoluţionare în 1789, unde Napoleon în funcţia de consul a poposit pentru a verifica lucrările la canalele maritime, unde regele Louis al XIII lea a asistat la pescuit în 1668, unde Eduard al VII lea, prinţ al galilor şi-a vizitat trupele în 1917.

Nu rataţi o plimbare cu trenul cu aburi cu care a călătorit şi Jules Verne. O astfel de plimbare cu aburi nu poate fi evitată în cazul în care doriţi să vedeţi Marea Mânecii. Pentru a vizita plaja de la mare va trebui să închiriaţi o bicicletă sau să luaţi acest tren până la Cayeux sur Mer. La Cayeux nu trebuie să rataţi pauza de cafea Au petit café, o cafenea cu artă….pentru că la francezi întotdeauna cafeaua merge cu arta. Aici veţi avea ocazia, în timp ce savuraţi le café au lait sau le chocolat să răsfoiţi albume de artă şi tot soiul de cărţi….în mijlocul cafenelei, înconjurat de mese şi scaune, stă sfidător un morman de cărţi şi albume de artă care aşteaptă să fie explorat.

Pe drumul spre plajă, puteţi admira şi fotografia în neştire casele acestea cu parfum de mare şi scoici. Veţi observa că fiecare casă are un nume, exact ca prinţele din poveste. Casele vă vor atrage privirile prin arhiectura şi decoraţiile neobişnuite.

Plaja de la Cayeux sur Mer este o fâşie ce pare să nu se mai termine. Nu are nisip…doar pietre de mare….după cum o spune numele său. De-a lungul plajei sunt nenumărate căsuţe din lemn, fiecare cu numele său, fireşte, care pot fi închiriate pe parcursul zilei. Am găsit Marea Mânecii învolburată, înfăşurată în veşminte albe de spumă, furioasă, teribil de frumoasă.

Perlele cele mai de preţ ale oraşului Saint -Valery sunt fără îndoială, cheile sale lungi şi medievale, benzi care se mişcă în infinit, pasaje misterioase ce leagă brâul oraşului format din case cu  peisajul sălbatic din cealaltă parte. Pe de o parte case vechi, viu colorate, în care au creat şi au visat Victor Hugo, Anatole France, Colette, Julien Green, Heinrich Boll, pe de cealaltă parte mareeele cu nimfele sale ascunse care te ademenesc dacă te apropii prea mult de apă. La Saint-Valery oamenii te vor anunţa că, în cazul în care doreşti să te plimbi de-a lungul falezei şi a digurilor este necesar să consulţi mai întâi orarul mareelor. Nici o clipă nu trebuie să uiţi că ai pătruns în matca unui alt timp, un timp calculat după apetitul mareelor, după cântecul sirenelor, un timp al apei. Aici, timpul de pe ceas nu mai are valoare….îţi poţi atunca ceasul…nu îţi va fi de folos !

Il ne faut jamais croire qu’on est plus fort que l’eau ! Ne-a sfătuit Sophie. De asemenea, dacă stai la poveşti cu localnicii îţi vor spune despre simfonia răsăriturilor şi apusurilor de soare, despre Farul de pe plajă, martor tăcut al atâtor gânduri şi emoţii nespuse, despre le ciel qui bouge tout le temps, despre infinita paletă de culori născute din sărutul mării cu pământul, al cerului cu nisipul care a inspirat pictori precum Edgar Degas şi Eugène Boudin. Îşi vor vorbi despre efectele vibratorii ale luminii şi umbrei, despre mesajul pietrelor, despre vibraţiile apei, despre norii schimbători. Vei surâde şi vei înţelege încă o dată, că eşti într-un vis, nu-i aşa ? Un vis teribil, înfiorător, captat de pensula unui pictor pe o pânză oarecare, un vis surprins într-un vers sau într-o piatră ce atârnă lângă teneşii tăi. Vei surâde complice la Mama Natură care se dezvăluie copiilor ei şi vei înţelege că nu ai nimic de făcut decât să te laşi cuprins de braţele sale marine. Alegerea a fost dinainte făcută,îţi aminteşti?

Pentru a descoperi aceste mistere pe care Natura le oferă, cel mai indicat este să alegeţi o promenade en bateau…programul acestor plimbări va varia în fiecare zi în funcţie de maree, evident. Din vapor, veţi putea vedea întreaga Baie de Somme cu porturile Saint-Valery, Le Crotoy, Le Hourdel şi Marquenterre cu nenumăratele sale bărcuţe, specii de plante şi de păsări şi, bineînţeles, principala atracţie, focile care te vor face să râzi când le vei vedea cum saltă din apă pentru a se ascunde apoi sub mantia protectoare a mării. Dacă aveţi noroc şi vibraţiile vaporului nu le vor speria prea tare….poate vei reuşi să le vezi capul plutind. O altă variantă este să apelezi la un o plimbare în deltă împreună cu un ghid. La Office de Tourisme găseşti toate detaliile.

De asemenea, dacă eşti pasionat de istorie şi de artă, o vizită în La Cité Médiévale  te va pune cu siguranţă pe gânduri. Numele lui Jeanne dArc este scrijelit la fiecare turn şi zid, iar prezenţa sa se face simţită la fiecare pas. Să nu ratezi La porte de Nevers, L’église Saint Martin, Les Tours Guillaume, Le Château, L’Herbarium, La chapelle de Saint Valery…fiecare cu povestea şi cu urma sa. De sus, din cetatea medievală vei avea o panoramă splendidă asupra plajei din Saint Valery şi a întregii Baie de Somme.

Bon Voyage!

Foto: Raluca Bădoi & kODAK Easy Share C713

Pictura lui Simon Vouet, Saturn, învins de Amor, Venus şi Speranţă este o pagină alegorică cu o profunzime mistică nebănuită. Bătrânul Saturn, cel care îşi mănâncă proprii copii, cu atributul său, sceptrul, a fost îngenunchiat- el reprezentând Timpul, Trecerea. O tânără Fecioară trage de aripa sa dreaptă; ancora de la picioarele sale o identifică pe aceasta ca fiind Speranţa. Alături de ea, o tânără de o frumuseţe ireală, cu o cunună de flori în jurul capului şi cu pieptul semidezgolit îl trage pe Saturn de părul cenuşiu, tânăra femeie încarnând Adevărul şi Frumuseţea, prin urmare Venus.

Deasupra lor, zburând, putem zări alte două prezenţe feminine. Îmbrăcată într-un veşmânt luminos, o găsim pe Fama, Gloria, care se proclamă  pe ea însăşi prin sunetul trompetei, vestind Victoria. Braţul Gloriei se sprijină pe spatele unei femei al cărei păr pluteşte înainte- atributul tradiţional al lui Occasio, buna ocazie, ţinând în mână semnele puterii şi ale bogăţiei, ceea ce o face şi Fortuna, alegoria Fericirii şi a Destinului. Cromatismul viu, jocul de lumini ce se unduie asemenea unor ape, dar şi mişcarea dramatică a personajelor duc cu gândul la confruntarea permanentă a contrariilor: Timp şi Eterninate, Materie şi Spirit, cruzime şi iubire, viciu şi castitate, teamă şi curaj, iluzie şi realitate,minciună şi adevăr. Toate acestea m-au determinat să cobor şi mai adânc în mirajul acestei opere de artă.

Între cele două arhetipuri, Venus şi Saturn, există un transfer permanent de sensuri ascunse ochiului material, fiecare arhetip având la rândul său, o parte revelată şi o parte situată în ascundere care se arată unui alt tip de ochi. Mă refer la ochiul viu al inimii.

Venus este Fecioara, fiica lui Uranus şi a mării. Saturn este Timpul, iluzia temporală, temniţa vremii care lasă urme. Într-un alt sens însă, Saturn este Bătrânul Zilelor, Înţeleptul Mag al Zilelor ce sălăşluieşte dincolo de orice formă mentală care hrăneşte cu iluzia spaţiului şi a timpului. Tot aşa, am putea spune că, Venus este şi plăcerea iluzorie, Dorinţa care se petrece întotdeauna în timp, sub auspiciile trecerii. Plăcerea consumatoare ce caută doar să se hrănească cu senzaţii, dorinţa care aruncă în finitudine. Venus şi Saturn se întâlnesc în acest plan tangibil, în veşmintele Mayei. Există însă şi un plan ocult. La acest nivel, Venus este Viaţa, Iubirea şi Frumuseţea Inimii Omului care cunoaşte doar sacrificiul.

Venus este Tipheret; doar Divina Mamă Fecioară poate deschide porţile inimii pentru a trezi Fiul Omului căzut în materie, care se desfăşoară în timp.

Saturn este şi Capra Neagră. Lucifer care aşteaptă să fie albit. Partea blestemată din interiorul nostru atrasă de lumină, căutătoarea purităţii şi a frumuseţii. El este chemare la moarte mistică. Numai murind în interior, doar învingând timpul în lăuntrul nostru, doar dând maya la o parte ni se revelează Bătrânul Înţelept al Zilelor care ne oferă cupa Adevărului şi a Înţelepciunii eterne.

Înţelepciunea Eternă şi adevărată este Iubirea. Iubirea este unica lege, infinitul, inefabilul care menţine însăşi misterul vieţii şi uneşte toate contrariile.

Iubirea este Venus. Ea, Fecioara-Mamă, eternul feminin, arhetip al iubirii şi al sacrificiului, dăruieşte Fiului învingător, omului Cupa Tinereţii Veşnice. Viaţa Adevărată presupune Moartea Interioară.Moartea survine lent, pe măsură ce contrariile sunt înţelese şi conciliate. Doar cel care ştie să moară iubeşte cu adevărat. Doar cel care a murit este Iubire Absolută. Exemplul suprem ni-l oferă însuşi Hristos. El s-a ridicat din morţi cu moartea pe moarte călcând. Hristos a coborât în iad, alegoric am putea spunea în propriile lumi infernale, pentru a aduce lumină.

Doar coborând se poate urca. Venus este Steaua Magului, darul de a vedea în întuneric, lumina ieşită din obscuritatea adâncă, Luceafărul, Soarele Nopţii. Bătrânul Saturn este şi iluzia materiei, aşa cum Venus poate întruchipa şi hedonismul. Să ajungi în Tipheret-Venus presupune să cufunzi  trupul în lumile interne, să întorci carnea din exterior spre interior; altfel spus, presupune cristificarea.

Carnea este locul împlinirii totale, locul unirii celei mai intime cu Dumnezeu. Ontologic, ne spune Annick de Souzenelle în cartea sa Simbolismul corpului uman, carnea este apogeul erosului. După cădere, acest erotism este deturnat, exilat în exterior, motivând toate relaţiile- nu cu sine, nu cu Dumnezeu- ci cu lumea şi cu toate elementele lumii căzute. Acesta este momentul unde carnea, întoarsă în afară şi răsturnată devine viaţa psihică şi erotică a omului. Acum ea este pasiune. În acest sens, ea ajunge să fie sursă a tuturor relelor; tot ea însă este cea care poartă posibiii vindecării, puterea de a se reconverti spre împlinirea Omului, al Fiului. Ganesha, zeul-elefant ce urcă pe şobolan este simbolul înţelepciunii, dar şi al inconştientului, al cărnii neîmplinite.

În adâncurile feminine, care ţin închise forţa, regalitatea şi Numele, se unesc contrariile. În simbolistica iudeo-creştină, carnea în întregul ei este simbolizată de Şarpele-Înţelepciune, idenficat de Cristos cu Arborele Crucii, Arbore al dualităţii transformat prin  moartea sa înviere în Arbore al Vieţii. Despre adâncurile feminine ale pământului ne vorbesc şi vechii alchimişti atunci când dau următoarea poruncă: Visita interiora Terrae Rectificando Invenes Oris Lapidem.

Dragostea pătrunde la rădăcinile tuturor lucrurilor. Ea ne spune că nu există distanţă, nici separare, nici timp. Moartea împarte leagănul cu naşterea. Apostolii Iuda şi Ioan sunt umbra şi lumina Tatălui. Ei sunt cele două porţi ale inimii: stânga şi dreapta. Dragostea care nu acceptă moartea, nu este dragoste autentică. Când Ieremia le spune oamenilor tăiaţi-vă împrejur inimile el le cere să renunţe la iubirea inferioară emoţională, sentimentală care creează ataşamente şi produce dualisme, la iubirea lipsită de înţelegere divină. Le cere să reînvie întru dragoste eternă, divină care îl preschimbă pe cel ce ajunge la ea în dimensiunea de soţie. Aceasta din urmă, arhetip al lui Hristos, este capabilă să se facă moartea însăşi pentru că este dragostea însăşi. Coborând în infern, infernul lui Hades-Saturn, Hristos a tăiat inima omenirii pentru a o face soţie, Fecioara-Venus, pentru ca ea să poată învia odată cu El.

Inima-Venus, simbol cardiac feminin al dragostei divine îl determină pe Bătrânul Saturn să moară de o moarte-înviere, convertindu-l în înţelept şi gardian-posesor al nemuririi.

                                  Pictura: William Blake, HEKATE, 1795

Moartea va veni şi va dori ochii ochii tăi

Ea va veni şi va avea chipul tău,

va veni şi se va înveli cu părul tău ca într-o rochie

Moartea va veni  şi se va privi în ochii tăi

Ea va poposi când te vei uita în oglindă şi îţi vei măsura gradele părului

Moartea va veni cu 3 feţe şi urme de nisip pe tălpi

va veni şi se va odihni , iţi va trezi pleoapele

ţi le va săruta ca în fiecare dimineaţă

cu aceeaşi sete, cu aceeaşi aşteptare

Moartea va veni şi va avea ochii tăi

va veni şi îşi va odihni mâinile pe umerii tăi

cu aceeaşi răbdare, cu aceeaşi tăcere

Moartea va veni şi va avea chipul tău

va veni şi va lăsa semne în oglinda ta

în punctul în care te priveşti

Moartea va veni şi va avea trupul tău

se va opri la marginea oglinzii cu chipul tău

iar tu o vei privi şi vei spune că eşti chiar tu

Moartea va veni  şi va avea straiele tale

te va măsura cu ochi de şoim

pentru a-ţi da sceptrul, pentru a-ţi deschide fruntea

Hecate va veni, călare pe Câine

va veni şi va bate la uşa ta

îţi va deschide lacătele, îţi va lua comorile

Da, va veni mută cu degetele ei albe

cu părul lung, înmiresmat

va veni întreită şi se va odihni

tăcută, vorbitoare cu ochi de şoim

cu nisipul ei vers, feminin, salvator

Hecate va veni ca în fiecare zi

între dimineaţă şi noapte

acea zeiţă cu chipul în 3

care te urmăreşte în fiecare viaţă

răbdătoare, doritoare, maternă

Moartea va veni şi va dori ochii tăi

pentru fiecare Moartea are o privire

tu o vei primi şi vei şti

va fi precum un ne-cuvânt, precum o faţă moartă care răsare

precum o gură care se deschide

şi sparge strigătul surd

Atunci ochii tăi vor şti, vor cunoaşte

gura ta va înţelege, se va închide

între este,  viaţă şi neant.

© Raluca Bădoi, 2011.  All rights reserved.

Poem publicat in revista Sisif, Nr. 28-29, februarie 2011

Pictura: Remedios Varo, La LLAMADA, 1961

Între Cer şi Pământ curge ploaia

neagră, deasă şi grea dezlănţuindu-se asemenea unei mantii în depărtări.  Mă leaga la ochi.

Sunt oarbă şi totuşi privesc noaptea cu pieptul.

Între Cer şi Pământ curge ploaia.

lată şi rece aruncându-şi vălurile negre peste piele. Nu mai am piele. Nu cred să fi avut vreodată.

Am doar pânze albe şi rosii înfăşurate peste oase.

Între Cer şi Pământ curge ploaia.

Iepurele alb mă cheamă de pe treptele gâtului. Ochii mei sunt căzuţi în ploaia  aruncătoare săbii.

De cele mai multe ori îl ratez. Ochii mei nu au buze pentru a rosti.

Merg mai departe în aceleaşi haine. Ploaia le modelează dând naştere unei arhitecturi

Sunt pe o stradă. Întotdeauna mă trezesc pe stradă. Aceeaşi stradă  şerpuită  pe spinarea zeiţei Hecate.

Zeiţa are o torţă pe care ploaia nu o stinge nicicum.

Sunt învăluită într-un semn de întrebare. Din alt unghi, ai spune ca e şarpe.

Sunt pe o stradă.

Deasupra şi Dedesubt

În Cer şi pe Pământ

Cutremure şi  trăsnete

Umbre şi lumini

Săbii şi mâini.

Foc şi Apă.

Fierbere

Prinsă între între două semiluni prin trupul subţire al străzii.

© Raluca Bădoi, 2011.  Toate drepturile rezervate.

Poem publicat in revist Sisif, nr. 28-29, februarie 2011

Neînceput

Când El se lasă purtat spre el însuşi, când meditează la faptele sale îngereşti, când se prelinge cu tălpi de apă… întotdeauna trece pe lângă Ea, pe lângă genele ei grele de nisip. Nu se ştie cine a fost mai întâi… ea sau el…cei de jos îl numesc pe El Dumnezeu, Marele Creator, uneori Apolinicul sau Vizibilul, alteori Ascunsul, Porunca, Brahman, Allah…are multe nume; iar pe Ea…Ea are mai degrabă un rol secund…ei îi sunt rezervate noaptea şi uitarea, uneori demonicul şi ispita, chemarea, mistica,  sclavia şi poezia.

Întotdeauna, când încearcă să rostească Cuvântul, trece pe lângă adâncimea ei dionisiacă. Ea îi este mamă şi iubită, soră, oglindă şi demon. El îi este tată şi iubit, frate, din nou oglindă şi înger. Ea îl ia în braţe şi El cade pe lângă Ea, adormind, crescând tot mai mult în cădere. Când El doarme, întotdeauna Ea visează ca şi cum ar fi inima şi sufletul lui. Tot se prăbuşeşte pe lângă Ea, adormind…căderea începe să pară un zbor, vocea ei îi ajunge la urechi din depărtareaproape. El nu are aripi, stă cu picioarele pe asfinţit şi cu braţele în jurul soarelui care încălzeşte din buricul ei. Ea nu are picioare, stă cu aripile răsfirate pe răsărit şi cu braţele în jurul lunii care este chiar umărul lui.

În primele vise vede începuturile, o vede pe Ea aruncată din ceruri…cerurile sunt chiar braţele sale, i-a dat drumul, fără să vrea…Ea încearcă să se apuce de creanga celui mai înalt lucru, se zgârie de solul hotarului care se odihneşte sub tron, numai că Ea ratează şi se prăbuşeşte…pleosc!

Dar, a continuat să trăiască. Nu era, nu putea fi moartă şi şi-a cântat dorul de acolo de jos.  Ce versete  avea! De atunci, de când El a scăpat-o din braţele sale, adormind şi de când Ea s-a desprins visând, nu au mai fost ELEa în neînceputuri…a apărut la început un El, apoi o Ea şi neînceputurile s-au deşirat în începuturi, reînceputuri, în în, ce, puturi. Au apărut naşterea şi moartea, ziua şi noaptea, textul şi cartea, memoria şi uitarea, ispita şi săvârşirea păcatului, nisipul şi marea, ideea şi litera. Zeii se începuseră. Şi mai apoi, au apărut oamenii, dubluri în oglinda care se interpunea între El şi Ea. În privirea lor fremăta pluriversul. Aşa, a început şi căutarea.

© Raluca Bădoi, 2011.  Toate drepturile rezervate.