Cândva, muzica avea o ideologie, un mesaj. Cel mai adesea, ea era un manifest, o formă de rebeliune. Cândva, ea se iubea cu poezia. Demult, pentru a fi muzician trebuia într-adevăr să ştii să te joci cu instrumentul, să-l iubeşti, să-l faci să plângă sau râdă. Cândva, chiar trebuia ca vocea ta să fie uşă deschisă pentru a urca pe scena.
Astăzi, aşa-zişii muzicieni apar ca ciupercile după ploaie. Dacă nu e manea la noi sau ritmul oriental pentru cei din vest, este electro sau tehno sau house sau care subgenuri or mai fi. Astăzi, muzica a murit. Doar că, noi nu am stins lumina ci, am devenit săraci înghiţind lipsa valorii.
Nu aparţin generaţiei mele, acestei generaţii care nu are cultură muzicală şi care se sugrumă în underground. Eu iubesc chitara. Scările casei mele sunt clape de pian. Dacă nu râd cu Sinatra sau nu beau cafea cu Nina Simone, călăresc, împreună cu Jim furtuna. Noaptea sunt iubita lui Robert.
Nu mă regăsesc în acest timp. Aş fi vrut să am vârsta pe care o am, dar să fiu in anii ’70 sau ’80. Îmi plac jeanşii rupţi şi pantalonii evazaţi. Îmi plac bluzele cu flori. Sunt veche şi visez că trăiesc tinereţea mamei.
Din fericire, orice timp are şi un răstimp asemenea holului unui aeroport când traversezi spaţiul rupând secundele.
© Raluca Bădoi, 2009. All rights reserved.
Adi said:
Foarte frumos ai spus..
Raluca Bădoi said:
Iti multumesc.