O artă uitată: ceaşca de ceai

Mă declar o mare consumatoare de cafea. Poate sună bizar, să încep să vă vorbesc despre ceai prin cafea. Da, ador cafea. Îi iubesc mirosul înţepător şi gustul senzual născut în urma melanjului cu lapte şi zahăr brun. Cafeaua mă transportă cu fiecare înghiţitură într-o lume a artei, la dialog filosofic, la nimicul dulce care îţi ocupă tot timpul. Pentru mine, cafeaua a reprezentat întotdeauna o legătura cu arta, cu o viaţă boemă…nu am putut niciodată disocia literatura sau filosofia de cafea…acel hai la cafea să povestim după cursuri…sau reîntâlnirea cu un vechi prieten într-o ceaşca de cafea cu lapte erau echivalente cu o desfacere a prezentului şi cu intrarea în poveste.

Cultura noastră mi se pare a fi profund marcată de cafea. Ceaiul este cumva aruncat din memorie. Semnificaţia sa, cel puţin aceea adevărată, prezentă în Orient, mocneşte într-o stare de ascundere şi pare indescifrabilă, neasumată de un european. Cu toate acestea, la noi cel puţin, s-au deschis tot mai multe ceainării…inautentice oarecum…deoarece sunt totuşi traversate de mirosul provocator al cafelei…

Ce mai reprezintă o ceaşca de ceai astăzi? O fiertură de frunze aromate? Afrodiziacul preferat al intelectualilor sau…al fandosiților? Chiar aşa, mai ştim oare să apreciem cu adevărat o ceaşca de ceai? Dacă pe cheile Senei cafeneaua este locul literaţilor şi al filosofilor, unde se adună pentru a discuta şi pentru a-şi scrie cărţile, dacă prin landurile germanice filosofarea se face prin preajma berăriilor, iar dacă mai aproape de est, literatura slavă nu poate fi ruptă de celebrele taverne cu vodca,  ceainăriile ar putea fi asociate cu un rafinament ascuns. Despre Cartea ceaiului a lui Okakura Kakuzo aş vrea să vă vorbesc.

Prima frază a cărţii spulberă orice prejudecată despre ceai…conferind acestei băuturi un aer mistic, rupându-l din cotidianitate: Fiecare nouă ceaşcă de ceai are propria individualitate, e rezultatul unei întâlniri irepetabile între apă şi foc, întruchipează o tradiţie unică, are o poveste de spus, care e numai şi numai a ei, şi e menită să conţină frumuseţea pură.

De ce ar fi ceaiul mai nobil decât cafeaua? Poate că unul din răspunsuri ar fi că nu găsim nicio carte despre arta cafelei, pe când cărţi despre arta ceaiului s-au scris înainte de descoperirea cafelei…apoi, am putea spune că, anyway, cafea este prea obişnuită, prea prezentă în existenţa noastră…prea degustată…ştiţi vreo persoană care să nu bea cafea, cu excepţia celor care au probleme cardiace?

De fapt, prea puţin importă cine este mai nobil, ceaiul sau cafeaua…ambele băuturi sunt licori magice, sunt menite să ne introducă în lumea artei, a interpretării, a dialogului şi să desfacă timpul acesta comun. Cartea ceaiului m-a ajutat să înţeleg mai bine nobleţea acestei băuturi. Scrisă în 1906 de Okakura Kakuzo, Cartea ceaiului, apărută la editura Nemira prezintă, într-o limbă simplă, însă deosebit de poetică, tocmai această simplitate poetică ce se potriveşte atât de bine cu gustul voalat al ceaiului m-a frapat, o carte despre ceai nu putea fi scrisă decât îmbinând simplul cu poezia, istoria ceremoniei ceaiului, influenţa ei asupra artei şi a culturii asiatice, dar şi asupra stilului de viaţă japonez în special, autorul susţinând că arta ceaiului, născută în China, a atins perfecţiunea abia după ce a ajuns în spaţiul nipon.

Iniţial, ceaiul a fost un medicament, însă cu timpul, el a devenit o băutură reconfortantă cu gust de artă. Gustul acesta de artă devine prezent în urma pătrunderii ceaiului pe tărâmul poeziei, la început ca o distracţie a societății înalte din China secolului al VIII-lea, iar în Japonia secolului XV este ridicat la rangul de religie a frumosului, sub numele de calea ceaiului…un cult bazat, după cum ne spune autorul, pe adoraţia frumuseţii ascunse în sordidul cotidian. Filosofia ceaiului propovăduieşte simplitatea şi armonia, puritatea, încrederea în ordinea socială. Autorul atrage atenția asupra faptului că filosofia ceaiului nu trebuie înţeleasă de către occidentali doar ca o sumă sterilă de concepte etice şi estetice; deşi ea exprimă şi idei morale şi religioase despre natură şi om, această filosofie trebuie interiorizată mai ales ca igienă spirituală şi trupească. El, ceaiul, constituie în esenţă o religie a imperfectului, pentru că încearcă să transpună în formă posibilă imposibilul vieţii de zi cu zi. Calea ceaiului este igienă, pentru că vorbeşte despre binefacerile curăţeniei; este economie deoarece ea ne învaţă că putem afla bucurie şi confort şi în lucrurile simple, nu numai în cele complexe şi scumpe; este geometrie morală, în sensul că defineşte proporţia dintre om şi univers, fixând locul fiinţei umane în univers…şi acum urmează principiul meu preferat…calea ceaiului întrupează adevăratul spirit al democraţiei orientale, pentru că le permite tuturor adepţilor săi să fie aristocraţi ai gustului…ce frumos şi cât de utopic sună alăturarea acestor două cuvinte, dacă ne gândim la totalitarismul prostului gust general prezent în societatea occidentală contemporană, mult îndepărtată de această cale a ceaiului oriental.

Izolarea Japoniei de restul lumii a favorizat introspecţia, iar meditaţia interioară a dus la rafinarea căii ceaiului. Întreaga civilizaţie şi cultură japoneză, de la arhitectura caselor, la îmbrăcăminte, literatură, ceramică, pictură, bucătărie, a fost profund influenţată de calea ceaiului. Cultura ceaiului a pătruns atât în budoarele rafinate ale nobililor, cât şi în casele umile ale oamenilor de rând. Atât de înrădăcinat este ceaiul în cultura niponă, încât acesta a pătruns până şi în interioritatea simţului comun: în limbajul comun japonez se spune despre cineva care nu-şi dă seama de tragicomicul situaţiei personale că nu are pic de ceai, iar despre cel care acordă prea multă importanţă emoţiilor anticipate, lucrurilor de dincolo şi nu este capabil să aibă ochi pentru dramele din imediata apropriere că are prea mult ceai în el.

Autorul atrage atenţia asupra faptului că majoritatea străinilor sunt incapabili să-şi însuşească şi să descifreze adevărata semnificaţie a unei ceşti de ceai…pentru ei poate reprezenta mult zgomot pentru nimic…Okakura asociază cultura occidentală cu vinul lui Bachus şi cu glorificarea imaginii lui Marte cel sângeros…în locul acestor sacrificii făcute în numele vinului, de ce să nu preferăm o furtună într-o ceaşca de ceai? De ce să nu ne lăsăm purtați de valul cald şi parfumat? În gustul dumnezeiesc al lichidului din cupele micuţe de porţelan, cei iniţiaţi vor descoperi ceva din stăpânirea de sine caracteristică lui Confucius, din picanteria lui Laotse sau poate chiar din parfumul eteric al lui Buddha Sakyamuni.

Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea niciodată înţelege grandoarea celuilalt. Occidentalul de rând, care nu face nici un efort să-şi depăşească propriile limite, nu vede în ceremonia ceaiului decât încă una dintre miile de ciudăţenii ale Orientului înapoiat şi infantil.

Scrise în 1906, aceste cuvinte rămân extrem de actuale, din păcate. Suntem în continuare orbi faţă de minunea cu ochi de chihlimbar din răsărit. În ciuda faptului că Occidentul nu a înţeles niciodată profunzimea căii ceaiului, el a adoptat fără ezitare băutura de culoarea chihlimbarului. Odată cu epoca marilor descoperiri, ceaiul s-a răspândit în lume cu o rapiditate foarte mare. În prima jumătate a secolului al XVII-lea, cafenelele londoneze se transformaseră în ceainării unde literaţi precum Addison sau Steele, petreceau ore întregi în faţa unei ceşti de ceai. Mai mult decât atât, ceaiul a reprezentat nu o dată un rol deosebit de important în istoria omenirii: să ne amintim de partida de ceai de la Boston, gestul întemeietor al independenţei Statelor Unite.

Gustul ceaiului are un farmec aparte, care îl face irezistibil şi care îndeamnă la reverie şi idealizare. Gustul său se deosebeşte atât de aroganţa vinului, cât şi de stângăcia cafelei, parca, prea conştientă, ne spune autorul, de propria sa importanţă sau de inocenţa copilăroasă a unei căni de lapte cu cacao. Charles Lamb, un mare amator de ceai, citat de autor, spunea că cea mai mare bucurie este să faci pe ascuns o faptă bună, care mai apoi să iasă la iveală doar din întâmplare. În spusele lui auzim adevărata cale a ceaiului care, după cum se ştie, este arta de a ascunde frumuseţea pentru plăcerea de a o descoperi mai târziu, de a sugera ceea ce nu îndrăzneşti să spui pe şleau. Este secretul nobil de a putea să faci haz de tine însuţi, cu calm dar şi cu meticulozitate,- umorul pur, zâmbetul filosofic.

Vom putea oare descoperi, simţi şi înţelege epifania prezentă în fiecare ceaşcă de ceai? Ne putem da întâlnire cu noi înşine, cu ceilalţi, cu alte culturi în această sfioasă contemplare a imperfectului, când dialogul se intersectează cu degustarea. Până una, alta, să luăm o înghiţitură de ceai. Razele soarelui de după-amiază străpung frunzele de bambus, izvoarele susură încântător, foşnetul pinilor se aude şi în apa ce cloceşte în ceainicul nostru. Să visăm, aşadar, la evanescenţă şi să gustăm frumuseţea ascunsă în nimicnicia lucrurilor.

© Raluca Bădoi, 2009-2010.  All rights reserved.

De ştiut:

Ceremonia ceaiului http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceremonia_ceaiului

Istoria ceaiului http://ro.wikipedia.org/wiki/Ceai